Nicidecum pentru a lăsa moştenire „un nume aruncat pe-o carte” ci pentru a justifica utilizarea biletului pe care Bunul Dumnezeu i l-a dat şi el, cum spune într-o „Scrisoare” nu l-a putut refuza. Criticul literar Gheorghe Mocuţa, cel care a vorbit (frumos) despre Ioan Dehelean, spunea că acesta s-a „autoexcomunicat” din literatură, dovedind „indolenţa” de a nu publica nimic atâta amar de vreme. Preşedintele filialei Uniunii Scriitorilor, Vasile Dan şi Gheorghe Mocuţa căutau explicaţiile acestei „indolenţe”:poate, timiditate, poate, complexe, poate…poate. Din câte îl cunosc eu, cred că mai degrabă s-a temut că va spune lumea despre el că este „poet”, precum cei care, cum zice Vasile Dan, rup uşile editurilor deîndată ce au reuşit să mâzgălească nişte gîndăcei, stricând bunătate de hîrtie, ca să intre şi ei în „lumea bună”. Ioan Dehelean, Dehe, dimpotrivă, nu a vrut asta.
A decis, în locul său, păstrătoarea înţelepciunii, bufniţa, că trebuie să se facă auzită. Prin el. Aşa a apărut „Ţipătul bufniţei”, iar peste circa două luni bufniţa va mai ţipa odată. După aceea, de mai multe ori, pe alte tonalităţi, cele pe care noi, pritenii lui dehe, le ştim tare bine. Pentru că, nu-i aşa, abia după ce demonstrezi că ştii să scrii pe placul criticilor poţi să scrii şi cum îţi place ţie. Şi, cu certitudine, o să le placă şi celor care caută cu lumânarea „rădăcinile” scrisului tău. Când, de fapt, nu ar trebui decât să asculte „Ţipătul bufniţei”.
Şi, ca să nu fiu acuzat că nu ştiu să scriu cum trebuie o ştire, iaca, spui: lansarea volumului de versuri „Ţipătul bufniţei”, de Ioan Dehelean, s-a săvârşit, vineri, 21 februarie 2014, la orele şaptesprezece fix, în holul Teatrului Clasic Ioan Slavici, din Arad, în prezenţa unei numeroase asistenţe.Cartea, aşa cum s-a precizat deja, a apărut prin grija Editurii Brumar, din Timişoara, într-o ţinută grafică de excepţie. Aşteptăm următoarele „ţipete”.
Citiți principiile noastre de moderare aici!