Boem incurabil, cu o minte sclipitoare, care jongla cu interjecţiile şi interogaţiile într-un mod straniu, reflectând universul cotidian cu o plăcere molipsitoare, Petru M. Haş ne servea lecţii despre simplitate şi bucuria clipei. Avea nevoie doar de un pahar de …. votcă, un interlocutor dornic să-l asculte şi spunea: „fericit e doar cel care toate le vede bune şi frumoase”. Aparent singuratic, hoinar, împărţindu-şi existenţa între profesorat şi jurnalism, poetul avea un stil inconfundabil de a se certa cu propria persoană, văzând viaţa cu un ochi cinic, alambicat. „Sincer vorbind, viaţa este o ciudăţenie care adeseori mi se pare a naibii de atirantă. A naibii viaţă!” – stă scris pe coperta ultimei sale cărţi: „Aicea plouă de rupe”, care a văzut lumina tiparului în urmă cu zece ani.

O să-mi fie dor de comentariile sale critice, pline de vervă şi originalitate, de poveştile depănate la „Angelia”, la o cafea îmbunătăţită, de modul fabulos prin care se metamorfoza şi te inspira, deopotrivă, să-ţi scoţi viaţa din anonimat, să te pregăteşti pentru „Lectura de apoi”. Ironia lui fină se regăsea în fiecare frază, în fiecare vers, oferindu-ţi impresia că parodiază viaţa. Ca într-o altfel de rugăciune: „Am fost careva acolo când s-a rostit plida cu împărăţia cerurilor sau regatul ca un năvod? Poate da, poate nu, dar ea călătoreşte spre noi prin carte. Şi cartea e o altă călătorie. În spaţiu. În timp”.

Călătorie lină spre cele veşnice, monsieur Petru M. Haş!