Cam atâta încredere au cadrele medicale din Arad în sistemul medical mondial. Căci la cel românesc, nici nu vreau să mă gândesc, iar despre cel arădean prefer să nu pun niciodată întrebarea vreunui medic de pe la noi. Câtă încredere au cei care administrează sistemul sanitar și cei care conduc orașul și județul în acest sistem ne-a fost demonstrat la finalul lunii decembrie. Atunci, după aproape 10 luni de trăit în frica generată de virusul SARS-CoV-2, de stat închiși în casă, de schimbat radical viețile tuturor și ruinat economiile țărilor lumii, după ce în sfârșit vaccinul care ar putea schimba toate cele de mai sus a intrat în țară, la nivelul Aradului s-a decis că e cazul să așteptăm cu administarea lui până la anul, mai exact până în 4 ianuarie 2021.

Motivul invocat? Unul real, de altfel: exista pericolul ca numărul celor care se prezintă la vaccinare să fie scăzut, iar dozele de vaccin cu care sunt vaccinați mai mulți subiecți trebuie să fie folosite în scurt timp de la desigilare. Mult mai pe scurt, din cauza zilelor libere de Anul Nou, când și sistemul sanitar arădean are dreptul la odihnă, fiind cel mai încercat sistem din 2020. Și nu spunem că nu ar avea, numai că, după ce un an întreg am trăit cu frica că ne mor părinții, prietenii și medicii, noi, la Arad, ne-am permis să amânăm salvarea – așa cum a fost văzută ea de toată lumea civilizată – cu câteva zile pentru că e Anul Nou.

Situația m-a făcut să privesc în trecut cu mânie. Și acum un an, când sistemul sanitar arădean nu era chiar atât de încercat, sfârșitul anului 2019 i-a prins pe mai toți medicii și personalul medical în… zilele libere naționale. N-ar fi fost bine să nimerești chiar atunci la urgențe și ar fi fost chiar mai rău să te internezi pe vreo secție a spitalului. Nu pentru că nu ar fi fost medici de gardă, nu pentru că nu ai fi dat de oameni de omenie și de profesioniști prin spitalul aproape pustiu, ci pentru că n-ai fi aflat mai repede de 10 zile verdictul final al neplăcerilor care te-au obligat să mergi cu salvarea la spital. Nu medicii sunt vinovați că sistemul sanitar n-a funcționat și nu funcționează de sărbătorile legale, ci sistemul în sine, un sistem pe care cu toții l-am acceptat așa cum e. Medicii, pentru că unii au încercat să se împotrivească dar au ieșit învinși; autoritățile, pentru că l-au subfinanțat mereu dar și-au numit pilele să conducă dezastrul, cu ochii închiși; pacienții, pentru că pe ei nu i-a întrebat nimeni niciodată nimic și, ca atare, nu și-au ridicat niciodată capul plecat.

Sistemul sanitar arădean, ca cel de peste tot din țara asta, e doar o bubă care crește mare, tot mai mare, dar care nu ajunge să fie tratată pentru că… astăzi nu lucrează laboratorul, mâine nu merge tomograful, poimâine nu e medicul de pe secția cutare și, oricum, în general, pentru că de curând a fost zi liberă națională și sistemul, minunatul sistem sanitar românesc, trebuie să-și revină din vacanță.

Secțiile – văzute de mai toți, de la cei din interior până la cei care le finanțează, drept stat în stat –, funcționează ca niște entități complet independente: nu depind una de cealaltă, nu comunică, nu interacționează. Ca bolnav, ar fi bine să-ți muți patul de la o secție la alta sau de la un doctor la altul, pentru că ăsta e sistemul moștenit. Iar un astfel de sistem nu se face bine cu un vaccin. Pentru că, nu-i așa, am ajuns să nici nu mai credem în el. Și chiar dacă nu-l privim cu ochi răi, vaccinul mai poate aștepta. Pentru că, până la urmă, până și în disperarea medicală mondială de anul trecut, până și fără vaccin, sistemul sanitar românesc a demonstrat că „merge (chiar) și așa”, a supraviețuit.

Singurele victime, colaterale, au fost pacienții. Cei mai slabi de înger, cei fără pile, cei cu sistemul imunitar la pământ. Pacienți pe care oricum n-ar trebui să-i trateze nimeni. Le poți spune, cel mult, aparținătorilor că nu se mai poate face nimic, că e timpul să se pregătească pentru ce-i mai rău, pentru că sistemul sanitar românesc trebuie să se ocupe de cei mai puțin bolnavi. Pentru primii mai există doar credința, o analiză a vieții neconforme pe care au dus-o de-a lungul anilor și fatalismul românesc. În orice altă țară civilizată, pentru acești pacienți există medicii. La noi, pacienții vor pleca din spital, dacă vor pleca, cu câteva infecții nosocomiale în plus. Pentru că ăsta e sistemul. Nimeni nu crede că se va face bine. Nici medicii, nici autoritățile, nici pacienții. Un sistem care astăzi așteaptă să treacă și Boboteaza și Sf. Ioan ca să se vaccineze și să înceapă lucrul cu adevărat.

Nu s-au pierdut, nu-i așa, decât câteva zile de vaccinare, în timp ce tu ai pierdut o lume și ai intrat în rândul celor care privesc înapoi, dar și înainte cu mânie, pentru că ai rămas cu un om mai puțin care să te iubească.

„Până la urmă, până și în disperarea medicală mondială de anul trecut, până și fără vaccin, sistemul sanitar românesc a demonstrat că „merge (chiar) și așa”, a supraviețuit.

Singurele victime au fost pacienții”.