Ai fost sunat măcar o dată, ai fost întrebat cândva în ultimii ani de către autorități cum vezi tu dezvoltarea Aradului, ce ți-ai dori să se întâmple în Arad, ce probleme crezi că are municipiul în care locuiești, ce soluții ai avea pentru neajunsurile sale? Ți s-a întâmplat măcar o dată în ultimii ani să fii chestionat în legătură cu dezvoltarea Aradului?

Ai simțit vreodată că, imediat după voturile de la „Locale”, politicienii își însușesc orașul și vorbesc despre el așa cum ar vorbi despre vila lor, grădina lor, tarlaua lor? Ai avut senzația că nu mai contează nici problemele tale legate de oraș și nici ce dorești în legătură cu comunitatea în care trăiești?

Ai avut convingerea că revolta ta, postată pe rețelele de socializare, nu ajunge niciodată la urechile decidenților sau că, dacă ajunge, fie nu e luată în seamă, fie e luată în derâdere? Că decidenții au ajuns singurii care știu ce trebuie făcut în Arad și vor face asta indiferent de ce crezi tu că ar trebui să se întâmple în orașul în care trăiești? Că soluțiile propuse de ei nu au venit în urma vreunei consultări publice, a unei nevoi evidente?

Noi am simțit toate acestea. Dar ne-am gândit, totodată, că poate convingerile noastre vis-a-vis de Arad sunt strict personale, că soluțiile pe care noi le întrevedem sunt doar ale noastre sau ale bulei în care trăim. Că poate părerea noastră nu e una dintr-o sută de mii, ci mai degrabă singulară. Așa că am pornit în căutarea Aradului, așa cum îl văd și și-l doresc arădenii.

Am adresat două calupuri de întrebări câtorva dintre arădenii care probabil încă mai speră că orașul poate fi salvat, că mai e ceva de făcut ca municipiul să fie așa cum și l-ar dori.

Am invitat, ca atare, medici, oameni de afaceri, sportivi, profesori, funcționari publici, pensionari, studenți, elevi, artiști, curatori etc. să ne spună:

1. Care sunt, în viziunea dvs., problemele, neajunsurile cu care se confruntă orașul Arad?

2. Care sunt soluțiile, în ce proiecte ați investi, cum ați îndrepta Aradul ca să ajungă să mai fie pe gustul dvs.?

Vom publica răspunsurile celor intervievați într-o serie de materiale reunite sub genericul: „Un oraș de salvat”. Astăzi, al patrulea, cel al blogger-ului Giuliano Junc, fost jurnalist.

„Încă o fabrică de făcut cabluri sau încă două-trei noi supermarketuri nu vor aduce schimbarea de substanță în Arad” – Giuliano Junc – blogger – fost jurnalist

1. Aradul este în primul rând un oraș în derivă, un oraș care și-a pierdut identitatea și direcția. Nu (mai) știm cine suntem și unde mergem. Clădirile istorice care se prăbușesc peste noi arată o comunitate care nu își respectă trecutul, nu îl cunoaște și, ca atare, nu are siguranța de sine a prezentului și încrederea în viitor pe care nu ți le pot da decât conștiința rădăcinilor. Deși în ultimii ani am auzit dinspre administrația locală repetat obsesiv termenul de „viziune” mi se pare că exact acest lucru îi lipsește Aradului. Nu știm ce fel de oraș suntem și pe ce direcție dorim să ne dezvoltăm. Suntem un oraș industrial? Suntem un oraș orientat spre business? Sau unul cultural-turistic? Tânjim după bucăți scoase din contextul dezvoltării altor comunități și încercăm să le asimilăm haotic ca un flămând care înfulecă pe nemestecate din toate bunătățile puse pe masă. Rezultatul e un puzzle defect fără nicio noimă. Așadar, cred că orașului îi lipsește, în primul și în primul rând, o direcție de dezvoltare, concretizată în niște planuri concrete, bine etapizate.

Trecând la lucruri „palpabile”, cred că un neajuns extrem de grav, de-a dreptul dramatic pentru viitorul nostru, este depopularea constantă a orașului, cantitativ dar mai ales calitativ. Aradul este un oraș din care „se pleacă” și asta de mulți ani de zile. Și pe lângă problema națională a emigrației către țările dezvoltate, este trist că din Arad se pleacă și spre alte orașe din țară. Pleacă oameni care vor să își găsească un serviciu pe măsura competențelor lor, de pe urma căruia să câștige mai bine, pleacă oameni care își doresc să trăiască într-un oraș cu o calitatea a vieții mai ridicată, pleacă tineri care vor să trăiască într-un oraș în care să își pună în valoare creativitatea. În locul lor aducem mână de lucru ieftină din zone sărace ale țării însă e nevoie de mult timp ca cei veniți să devină cu adevărat cetățeni ai Aradului. În tot acest timp, simțim cum de la o decadă la alta sentimentul comunitar se diluează, cum anumite cutume culturale dispar, cum acel „spirit” al Aradului în care cei mai mulți dintre noi am fost crescuți și educați devine doar o vorbă goală, neacoperită de realitate. Viața socială tot mai palidă a orașului, atmosfera decrepită și senzația de „bâlci” care ne încearcă tot mai intens, mai ales când facem comparații cu ceea ce vedem în alte orașe, este o consecință directă a acestui proces care s-a accentuat în ultimele două decenii.

Chiar și așa însă, viața în Arad ar putea fi decentă, chiar rezonabilă, dacă nu ne-am confrunta cu a treia problemă gravă a orașului: calitatea serviciilor și a lucrărilor publice. Dacă primele două chestiuni sunt determinate în parte și de factori externi și ținerea lor sub control necesită niște aptitudini manageriale poate peste medie, când vine vorba de servicii și lucrări publice administrația locală nu mai are însă nicio scuză. Lipsa parcărilor, șantierele desfășurate haotic, lucrările de proastă calitate (cel mai recent exemplu fiind stadionul Francisc Neuman), transportul public scump și prost, mizeria fizică a orașului, accesul limitat la spații verzi și de recreere în multe zone ale orașului sunt doar câteva exemple de lucruri care fac viața de zi cu zi în Arad aproape un infern. Și este frustrant pentru că sunt aspecte care nu țin nici de context macroeconomic, nici de pandemie și nici de mărimea bugetului local, ci doar de competență și bun simț. Sfera serviciilor și a lucrărilor publice nu necesită decât gestionarea ei de către buni gospodari dotați măcar cu o minimă afecțiune față de orașul și comunitatea lor. Mentalitatea omului simplu care își întreține curat în fața casei, care pune și trei ghivece cu flori în pervaz spre bucuria trecătorilor e cea care ne lipsește la kilometrul 0 al orașului. Nu-i nicio filosofie și nu necesită reinventarea roții.

2. Pornind de la identificarea problemelor, ar trebui să mergem pe fir și să găsim și soluțiile. Cumva logic, nu? Aș începe însă în ordine inversă și înainte de proiecte mari și fanteziste, mi-aș dori ca Aradul să devină mai prietenos cu cei care astăzi (încă) mai suntem aici. Și mi-aș dori ca într-o primă fază să văd niște lucruri simple și de bun simț:

• să văd un transport public în care, chiar dacă nu putem înlocui peste noapte toate tramvaiele vechi, măcar să avem ca și călători un timp de așteptare rezonabil (între 5 și 10 minute)

• nu doar să vorbim la nesfârșit despre parcări, ci chiar să le facem: mai ales în zonele rezidențiale unde situația e dramatică.

• să văd un oraș curat măcar la nivelul de acum 5-10 ani. Da știu, atunci credeam că se poate mai bine, dar odată cu schimbarea operatorului de salubrizare avem dovada că întotdeauna se poate și mai rău; mult mai rău!

• să vedem că spațiile verzi sunt îngrijite de niște oameni care se pricep și mai ales iubesc natura; să tăiem copaci care devin un pericol public, dar înainte de asta să vedem că și plantăm și îngrijim aceste resurse de oxigen pe care administrația orașului pare că le vede doar atunci când stau în calea ”dezvoltării”.

• să vedem prețuite lucrurile care de zeci de ani au fost reazemul afectiv a generații întregi de arădeni: Filarmonica, Teatrul, UTA. Să redăm Ștrandul atât arădenilor care vor să se relaxeze ziua, cât și celor care vor să se distreze noaptea.

• să deschidem curțile școlilor, să amenajăm terenuri de joacă oriunde se poate, să organizăm ca și comunitate competiții sportive școlare și pentru amatori. Suntem un oraș „bolnav” la propriu, o arată studiile și acest lucru este inacceptabil mai ales în condițiile tradiției sportive pe care o are Aradul. Aceasta n-a fost niciodată o comunitate de oameni sedentari așa cum e acum, în ultimii ani.

Cum spuneam și anterior sunt lucruri care nu necesită foarte mulți bani sau niște abilități extraordinare. Necesită doar competență și seriozitate și, mai ales, pot schimba în bine viața orașului într-un timp foarte scurt (cred că o administrație hotărâtă le poate bifa într-un an de zile).

Pe termen mediu cred că un proiect nu important, ci vital pentru viitorul Aradului este „profesionalizarea” generațiilor viitoare. Dacă vom continua să fim un oraș care propune doar forță de muncă necalificată, ne sinucidem. Avem două universități, este timpul ca administrația în parteneriat cu acestea să înceapă cât mai rapid posibil pregătirea și profesionalizarea tinerilor în domenii care să atragă la Arad companii importante care au nevoie de forță de muncă de înaltă calificare și care sunt capabile să ofere și o remunerație pe măsura acestei calificări. E nevoie să punem stop exodului de populație instruită din Arad, e nevoie să dezvoltăm o clasă reală de mijloc care poate dinamiza acest oraș. Imaginea de fiecare weekend a Aradului (facem abstracție de pandemie deoarece situația este aceeași de ani de zile) cu străzi pustii și viață socială de nivelul unui ”târg” este oglinda sărăciei în care trăiesc cei mai mulți dintre arădeni, asta în ciuda nivelului foarte scăzut al șomajului. Această bucată a realității nu poate fi schimbată decât economic. Și îmi e teamă că încă o fabrică de făcut cabluri sau încă 2-3 noi supermarketuri nu vor aduce schimbarea de substanță.

Și fiindcă am vorbit de tineri, mi-aș dori să văd în Arad un ambițios proiect educațional, integrat în programa școlară, de recuperare a patriotismului local. În ciuda neajunsurilor prezentului, Aradul este un oraș cu un farmec irezistibil, farmec care vine din cadrul natural și patrimoniul construit, din poveștile trecutului, dar și dintr-un „modus vivendi” specific. Toate aceste aspecte, dacă sunt dezvăluite cu inteligență și dragoste elevilor, îi pot determina să privească orașul altfel: nu doar ca pe un ansamblu care trebuie să le ofere ceva, ci și ca o parte din ei, dacă vreți ca pe un membru al familiei față de care ai sentimente și cu care, chiar dacă ești uneori în conflict, nu poți rupe relațiile. Pe termen scurt și mediu, patriotismul local poate fi arma care să contrabalanseze decalajul față de alte orașe din zonă către care tinerii noștri migrează. Dacă le inoculăm sentimentul că Aradul este o parte a lor pentru care merită să se lupte, să se bată, poate vom reuși să-i determinăm să rămână aici; nu pentru a-și rata viețile însă, ci pentru a ni le salva pe ale noastre, ale tuturor. Avem nevoie de această energie creativă în toate domeniile pentru a spera să fim mai mult decât „un oraș bun să îți petreci anii de pensie”, așa cum dureros suna descrierea făcută recent de un turist Aradului, pe un blog de călătorii.

„Suntem un oraș «bolnav» la propriu, o arată studiile și acest lucru este inacceptabil mai ales în condițiile tradiției sportive pe care o are Aradul”