Chiar dacă a devenit obişnuinţă, în fiecare zi îmi atrage atenţia ceva. Un chip, o privire, o haină, un zâmbet, un cerşetor, turaţia unui motor, un câine vagabond, o floare, vitrina unui magazin, o groapă în trotuar, frânturi dintr-o melodie… Spectacolul stradal e extrem de ofertant.
Astăzi m-au impresionat două categorii de oameni pe lângă care am trecut întâmplător pe bulevard. Din prima fac parte bătrânii neputincioşi. Oameni cu părul nins, dar aranjat cu atenţie. Fie femei, fie bărbaţi, poartă haine din „colecţiile” anilor 50- 60 care, dincolo de decalajul temporal, scot în evidenţă şi nepotrivirile fizice, de siluetă. Inşi care se mişcă greoi, ajutaţi de un baston sau sprijiniţi de braţul unui tovarăş de generaţie. Chipuri adeseori triste, cu priviri debusolate. Trupuri peste care grijile cotidiene şi problemele de sănătate şi-au lăsat nemilos amprenta. Suflete însingurate pentru care amintirile sunt resursa supravieţuirii.
Din a doua categorie de oameni care m-au impresionat fac parte femeile aflate sub chimioterapie. Nu e greu să le identifici. Sunt „ascunse” sub o pălărie, o basma sau o perucă. E atâta suferinţă pe feţele lor! Pentru că, dincolo de durerea fizică ce le macină organismul, ele sunt dărâmate şi din punct de vedere psihic. Încearcă să se comporte cât mai normal cu putinţă, deşi viaţa le e dată peste cap. Nimic nu este şi nu va mai fi vreodată cum a fost „înainte”. Se frământă, îşi pun necontenit întrebări la care e aproape imposibil să găsească răspunsuri.
Astăzi m-au emoţionat profund bătrânii neputincioşi şi femeile aflate sub chimioterapie. Mi-e milă de ei, dar, în egală măsură, le apreciez puterea de a lupta, dorinţa de a trăi în demnitate. Aşa cum au de trăit, atât cât mai au de trăit.
Citiți principiile noastre de moderare aici!