Nimic nu a mai rămas din iscusinţa diplomatică a politicienilor de odinioară. Astăzi, suntem izolaţi, neinteresanţi, nu avem prieteni. Pe francezi, poate cei mai serioşi susţinători ai României în ultimii 150 de ani, am reuşit să-i îndepărtăm şi să-i facem să ne pună piedici în aderarea la Spaţiul Schengen. Nemţii, englezii, americanii ne tratează şi ei cu răceală. Cu Rusia, ce să mai vorbim! Preşedintele Traian Băsescu a scăpat toate prilejurile de a tăcea… diplomatic. Pentru că un preşedinte nu poate, nu are voie să facă afirmaţii necontrolate, de parcă şi-ar da cu presupusul la o bere, decojind alune. Diplomaţia are exigenţele sale, normele sale de conduită. Ca atare, Traian Băsescu, în calitatea sa de şef al diplomaţiei româneşti, ar fi trebuit să fie prudent şi elegant în aprecierile pe care le face faţa de Federaţia Rusă sau faţă de alte state.
Despre China ce să mai spunem! În martie 2006, Traian Băsescu afirma că „este una dintre priorităţile de politică externă” şi că „o relaţie cum are România cu China se construieşte foarte greu. China devine unul dintre marii jucători la nivel global, un bulgăre de aur, pe care, când îl ai, nu-l arunci la primul colţ de stradă”. Ce a rămas din aceste afirmaţii? Acum câteva luni, acelaşi Traian Băsescu spunea că nici nu se gândeşte la un împrumut de la China. „Unde vrem, fraţilor, să ne întoarcem?”, spunea dumnealui. Astăzi, chinezii sunt peste tot în Europa, construiesc o autostradă de la Atlantic la Pacific în SUA etc., iar la noi, ioc. Ba, fac un China Town, care nu ne foloseşte la nimic. Dar, aşa se întâmplă când politica externă e făcută după urechea afonă a unicului Jucător.
tristan.mihuta@informmedia.ro
Citiți principiile noastre de moderare aici!