Au fost zile extrem de tensionate, România se afla în pragul razboiului.
“Ma aflam împreuna cu alti colegi în sala de curs –
povestea, în urma cu multi ani, acad. Cornelia Bodea – si-l asteptam
pe profesorul Nicolae Iorga pentru ultima lectie din acel an. Asteptarea noastra
s-a prelungit neobisnuit de mult. Trecusera peste doua ore, dar noi asteptam.
Plutea în aer o unda de neliniste, simteam ca se întâmpla
ceva foarte grav. În cele din urma usa a fost data de perete si profesorul,
cu înaltimea sa impresionanta, cu un aer preocupat intra în aula.
De la primii pasi ne anunta cu un glas tunator: granitele Tarii au luat foc.
Apoi ne-a pus la curent cu sedinta Consiliului de Coroana care a discutat ultimatumul
sovietic”. Asa cum se stie, România a cedat fara lupta provincii
istorice alipite prin liberul consimtamânt al cetatenilor la patria mama.
Apoi, în doar patru zile, s-a petrecut un exod enorm, zeci, sute de mii
de oameni, care cu trenul, care cu masina sau caruta au pornit în pribegie
spre Tara ramasa.
Dupa numai un an multi s-au reîntors acasa, pe urmele armatei române
care a recucerit provincia. Dar drama refugiatilor avea sa se repete la începutul
anului 1944, când sovieticii au intrat din nou în Basarabia. Astfel,
multi români din tinutul dintre Nistru si Prut ajung si în judetul
Arad unde s-au asezat definitiv, întemeindu-si familii.
Fiecare a ramas însa cu istoria lui, cu nefericirea pierderilor ireparabile
si cu nostalgia reîntoarcerii pe meleagurile dragi. O “poveste”
aproape incredibila, o drama greu de întâlnit,pe care o redam în
continuare este cea a doamnei Silvia Rancu.
Incredibila poveste a doamnei Silvia
Pe doamna Silvia am gasit-o acasa, în apartamentul de pe strada Cicio
Pop din Arad. Era ocupata cu curatenia de Pasti în una din camere. Când
a aflat ce ne intereseaza a lasat totul deoparte si s-a apucat sa ne povesteasca
de parca ar fi vrut sa scape de o povara care îi sta pe suflet de mult
prea multa vreme.
“Eu aveam atunci, în 1940, 15 ani si eram singura la mama. N-am
avut frati pentru ca tata a murit mult prea devreme, la doar 31 de ani si mama
nu s-a mai recasatorit. Dar înainte de a va relata povestea vietii mele
as vrea sa stiti cine eram noi acolo, în Basarabia.
Tatal meu, Turcanu Ioanid Alexei a fost capitan de armata, primind gradul de
maior post mortem. În timpul primului razboi mondial a ramas fara un picior.
Si foarte important, trebuie sa va spun ca a fost deputat în Sfatul Tarii
si a votat unirea Basarabiei cu România. Guvernul României Mari
l-a facut apoi subprefect la Cetatea Alba.
Ca o recompensa pentru lupta lui nationala a primit 50 hectare de pamânt
în judetul Soroca. Am obtinut în urma cu 7-8 luni de la arhivele
din Chisinau scrisoarea întocmita de tatal meu în 1929 prin care
solicita sa i se dea pamântul în judetul Soroca, acolo unde s-a
nascut.
Dar, sa va povestesc ce s-a întâmplat în acea teribila vara
a lui 1940. Îmi amintesc ca varul mamei care era subprefect de Balti ne-a
dat un telefon si i-a spus mamei: «Olguta, nu te speria, nu plânge,
pentru ca trebuie sa plecati urgent în refugiu, în Tara. Basarabia
si Bucovina sunt cedate. Veti pleca cu trenul care transporta arhiva».
Aveam o casa cu sapte camere, mobile, covoare, cristale si nu ne puteam decide
ce sa luam.
Am luat pâna la urma ceea ce ne era strict necesar: o perina, pantofi,
haine, si alte maruntisuri. În cele din urma am ajuns la gara. Eu am intrat
în vagon pe geam. Într-o aglomeratie de nedescris, printre oameni
si bagaje am trecut Prutul si am ajuns la Bucuresti, acolo unde locuia si o
matusa de-a mea.
În 1941 armata româna a recucerit Basarabia asa ca ne-am întors
si noi la casa noastra. Fratele mamei, care era prefect de Soroca, ne-a ajutat
mult sa ne reinstalam. Eu am început sa ma apuc de gospodarie, pamântul
l-am dat în arenda, am adunat cerealele si am pus la punct alte afaceri.
Aveam 16 ani. Dar nu am avut prea mult timp de liniste pentru ca în 43-44
iar au venit rusii, iar mama, de frica pentru ca tata a fost deputat în
Sfatul Tarii si era considerat tradator de rusi ,a hotarât sa fugim din
nou, lasând totul în urma noastra. Si din nou am ajuns la Bucuresti,
dar cum acolo au început bombardamentele am fost evacuate în Sebes.
În cele din urma am fost cazate în comuna Pianu de Jos. Dar si
aici ne-au ajuns din urma rusii, care au început sa întrebe: cine
sunteti ? cum ati ajuns aici ? ce ati fost ? A, tu esti fiica fostului deputat
în Sfatul Tarii, atunci mergeti în Siberia ! Mama plângea
si se ruga de ei sa ma lase macar pe mine acolo. Dar ni s-a spus ca nu se poate,
ca trebuie sa ne luam bagajele si sa mergem în deportare.
Au trimis dupa noi un jandarm cu caruta. Mama i-a spus acestuia ca-i da aur
, numai sa-i faca fiica scapata. La care jandarmul, deie-i Dumnezeu sanatate,
daca cumva mai traieste, ne-a spus: «nu va e rusine, vreti sa ma cumparati,
cutare, cutare…» si ne-a obligat sa urcam în caruta. Când
am ajuns aproape de Alba Iulia zice catre carutas: «hai, baci Rusu sa
ne dam jos ca femeile astea m-or înnebunit cu plânsetele lor?».
Si când s-or dat jos ne-au facut semn. Plecati.
Am mers pe jos câteva zile pâna la Vintu de Jos. Câte zile
si nopti am facut pâna acolo nu mai stiu. La Vintu ne-am urcat într-un
tren si asa am ajuns iara la Bucuresti, unde ne-am ascuns într-un cartier.
Asta era prin 45-46. Dar n-am putut sta prea mult prin Bucuresti ca era foarte
greu acolo, era mare foamete atunci. Si unde sa mergem? Hai la Arad ne-am zis.
Când am ajuns la Arad a trebuit sa mergem obligatoriu la Politie. Acolo
chestorul ne-a spus: «doamna nu aveti ce face, ori va maritati fiica,
ori Siberia!».
Mama necajita i-a povestit cuiva toata problema noastra. Acea persoana i-a
spus ca cunoaste pe cineva, e vaduv, comisar la Garda Financiara, are doi copii,
dar e cam batrân. L-am cunoscut si eu, era un om linistit, avea 41 de
ani, iar eu 19. Pâna la urma m-am casatorit cu el ca sa scap de Siberia.
Si am luat-o si pe mama în întretinere.
Dar nu s-a terminat totul. Eram gravida cu al doilea copil, care a fost baiat.
Atunci a venit la noi sectoristul si mi-o spus: «Tovarasa Olteanu, hai
cu mine la Vila Doina ca vor sa te deporteze». Fetita avea cinci ani.
Si m-am dus. De data asta nu m-au amenintat ca sunt fiica de deputat, ci mi-au
spus cu frumosul, ca-mi dau înapoi casa si averea numai sa ma întorc
în Moldova. Am zis ca nu pot, ca ma înteleg foarte bine cu barbatul,
ca am copii, ca nu mai plec nicaieri. Si uite asa am ajuns aradeanca. În
momentul de fata am aici o fiica, o nepoata, si trei stranepoti.
Mai am si în Florida o nepoata care are trei copii, iar fetita fiului
meu s-o maritat în Pecica, si are si ea trei copii”. În acest
moment al relatarii glasul doamnei Silvia a prins un tremur usor, ochii i s-au
umezit si si-a îndreptat privirea spre un tablou de pe perete de unde
ne privea un tânar frumos care îi semana. Era fiul ei, unicul baiat,
care a murit de foarte tânar, când mai avea trei luni pâna
sa termine armata. Ne-a spus ca nu i s-a dezvaluit niciodata împrejurarile
mortii. Si a continuat :„nu am nici un regret pentru tot ce am pierdut
în viata, dar nu-l pot uita pe fiul meu si sunt în veci nemângâiata”.
Dar necazurile familiei Rancu (numele actual al doamnei Silvia care s-a recasatorit
dupa moartea primului sot) nu s-au terminat pentru ca, iata, apartamentul în
care locuieste a fost revendicat. Si mai are doamna Silvia si alte ofuri. „Legea
189 prevede ca vom fi despagubiti si toata despagubirea s-a limitat la locul
de veci din cimitir, 340 mii lei indemnizatie, 12 calatorii gratuite cu trenul
, reducere la telefon. În Basarabia nu ni s-a restituit . Mi-e dor de
Basarabia, mai ales ca acolo, la Trepauti, chiar pe malul Nistrului a fost înmormântat
tata, asa cum s-a exprimat în testament: «ca sa simt ca pazesc în
continuare hotarul Tarii».
Asa am pierdut tineretea, ascunzându-ma, am pierdut averea, primul meu
barbat s-o dus si el, baiatul asa cum v-am spus… Sotul de al doilea a
vândut pamântul pe care l-a redobândit, o bagat banii la FNI
si… stiti ce s-a întâmplat. Dar o singura durere a ramas,
pierderea baiatului meu…”
Aici se sfârseste povestea unei femei care a avut parte în viata
de mult prea multa disperare, de mult prea mult chin.
De biografii oarecum asemanatoare au avut parte si alti basarabeni refugiati
pe pamântul Aradului, dar parca nimeni nu a avut parte de o astfel de
drama. Îi amintim totusi aici, cu regratul ca nu le-am putut reproduce
si lor necazurile tineretii, pe Fantaziu Ioan, Lucaci Elisabeta, Percec Dragos,
care si-au exprimat la rândul lor nemultumire vizavi de “tratamentul”
la care sunt supusi de autoritatile românesti si cele moldovenesti, în
comparatie cu refugiatii din Cadrilater.
Dosare care asteapta rezolvarea
În ce ne priveste am cautat sa dam un raspuns nemultumirilor exprimate
de basarabeni si ne-am adresat deputatului PSD de Arad Gheorghe Chiper, cel
mai îndreptatit sa dea un raspuns pentru ca si el este refugiat din Basarabia.
Gheorghe Chiper avea doar un an la primul refugiu din 1940 dar, îsi aminteste
câte ceva din timpul celul de-al doilea, din 1944, atunci cînd familia
a pornit iar în bejenie spre România, de data aceasta fara drum
de întoarcere. Si ai lui au lasat totul acolo la Cahul.
Gheorghe Chiper a ajuns în judetul Arad ca urmare a repartitiei guvernamentale,
el functionând ca inginer agronom la Buteni. Si la Arad a ramas. Prin
urmare recunoastem o biografie, daca nu identica, atunci macar asemanatoare
cu al celorlalti refugiati.
În legatura cu tratamentul discriminatoriu pe care îl acuza refugiatii
basarabeni, Gheorghe Chiper ne-a spus ca diferentele exista deoarece : Ӕntre
România si Moldova nu exista un tratat asa cum exista cu Bulgaria în
cazul Cadrilaterului, pentru ca plecarea moldovenilor din Basarabia a fost voluntara.
Au plecat cei care nu au vrut sa ramâna sub ocupatie ruseasca. Nu a fost
vorba de stramutari de populatie.
În al doilea rând, si eu personal si multi altii am corespondat
cu arhivele statului din Chisinau pentru a ne pune la dispozitie documentele
concrete, cu ceea ce am avut acolo si ceea ce mai exista si nu ni s-a raspuns.
Cei care au avut norocul sa-si pastreze niste documente sunt în regula,
dar restul trebuie sa-si faca dovada cu martori. Pâna în momentul
de fata din câte stiu în judetul Arad exista 486 dosare pentru solicitarea
de compensatii pentru ce a ramas acolo si în baza Legii 290 statul trebuie
sa se achite de ceea ce a promis. Dar la trei ani de la aparitia legii nici
un dosar nu a fost solutionat pentru ca exista un blocaj vizavi de normele metodologice”.
În legatura cu activitatea din Parlament menita sa deblocheze situatia
si sa rezolve cererile îndreptatite al basarabenilor deputatul Chiper
ne-a spus ca a avut, împreuna cu deputatii PSD o initiativa legislativa
prin care celor îndreptatiti la despagubiri sa li se poata acorda, daca
o doresc, actiuni corespunzatoare la Fondul Proprietatea. De asemenea, si-a
exprimat convingerea ca se va trece si în cazul Legii 290 pe o procedura
simplificata pentru acordarea de despagubiri celor care si-au lasat proprietatile
în Basarabia, Bucovina si tinutul Herta. „Pâna la sfârsitul
lui 2007, dupa câte mi s-a promis,
se vor solutiona toate dosarele”.
***
Ar fi multe de spus despre sutele de mii de oameni dezradacinati si aruncati
de valurile istoriei pe meleaguri despre care nici nu auzisera pâna atunci.
Destinele lor se împletesc, cei mai multi si-au întemeiat noi familii,
luând viata de la capat.
Câteva sute au ajuns si pe pamântul Aradului care le-a oferit masa
si casa, dar nimeni, niciodata nu poate uita locurile natale, necazurile si
nedreptatile suferite si nici chiar pierderile materiale pentru ca acolo se
regasesc eforturile a generatii si generatii de înaintasi. De aceea, credem
ca merita, pâna nu e prea târziu, o recunoastere, o compensare a
pierderilor suferite. Cei mai multi au fost si sunt români adevarati,
chiar aceasta fiind “ vina” lor cea mai mare.
Ioan Tuleu
Trimite articolul
XSunt si eu un fiu de basarabean refugiat pe tinuturile Aradului. Tatal meu s-a nascut in raionul Chisinau.