Emil Boc nu putea să uite, în condiţiile în care mai are memorie (şi sunt convins că are), cum vajnicii susţinători ai lui de acum îi cereau demisia din fruntea Guvernului, cu doar vreo două luni în urmă. I-o solicitau pentru că îl considerau neperformant şi aducător de prejudicii imaginii partidului. Şi nu se poate să nu fi înţeles că în spatele aparentei susţineri care s-a ţesut în jurul său se află un munte de dispreţ, al aşa-zişilor susţinători, faţă de persoana sa.
Refuz să cred că Emil Boc nu stă, din când în când, de vorbă cu el însuşi. Că nu se uită dimineaţa în oglindă şi nu se întreabă: „Ce faci, Emile? Până unde şi până când eşti dispus să te compromiţi?!”. Sau că nu se întreabă din ce pricină îl ridică pe palmele lor înmănuncheate amazoanele şi histrionii din Guvern, mai ales, dar şi alţii, din afara acestuia. Nu. În mod cert, Emil Boc pricepe ce i se întâmplă. Ştie prea bine că este îmbrăcat în platoşa falsităţii şi că este aureolat cu merite pe care nu le are, doar pentru că aşa a poruncit Traian Băsescu. Ordinul lui Zeus este limpede pentru toată lumea: „Am nevoie de Boc, ca de aer! Apăraţi-l, faceţi zid în jurul lui, nu-l ăsaţi pe Blaga să îmi ia marioneta. Ce Jucător aş mai fi, dacă nu o să mai am jucărie?”.
Unii vor spune că pe Emil Boc „îl mână în luptă” loialitatea. Aş! Servilismul înnăscut, pe de o parte, şi disperarea, pe de altă parte, sunt explicaţiile acestui comportament care iese din logica raţionalului, din matricea onoarei şi a demnităţii. Pentru că Emil Boc ştie că este, în totalitate, creaţia lui Traian Băsescu şi că, fără Băsescu, ar cădea într-un anonimat crunt. Ar fi un neica-nimeni, de a doua zi. Aşa că nu e vorba nici măcar despre loialitate – suportă toate umilinţele, cu bună ştiinţă, doar pentru a amâna ziua prăbuşirii sale. Numai că de ce ţi-e frică oricum nu scapi!
tristan.mihuta@informmedia.ro
Citiți principiile noastre de moderare aici!