Ce însemna a fi Jucător nu putea şti nimeni. Cred că însuşi Traian Băsescu nu avea clar conturate, în minte, limitele terenului pe care urma să combată. Însă un lucru era cert pentru toţi: nu va moţăi în turnul de fildeş de la Cotroceni, ceea ce pe mulţi îi bucura. Parcă era nevoie de un altfel de preşedinte, mai energic decât Ion Iliescu, sub a cărui pulpană au zburdat în voie o mulţime de corupţi. Şi apoi, cu ce a câştigat Băsescu alegerile? Cu lupta împotriva corupţiei, cu ţepele pe care le pregătise acestora, pe când evolua pe scenele de campanie!
Toate acestea au făcut ca îngrijorarea pentru faptul că vom avea un preşedinte-jucător să nu încolţească în sufletul prea multora. Neliniştea nu l-a bântuit nici pe Traian Băsescu, pentru că, prea înflăcărat de pofta de a juca, de a fi play-maker-ul – adică cel care face jocul, cel care distribuie „mingile” după inspiraţie – nu s-a gândit că Jucătorul se expune şi unor riscuri. Bunăoară, ar putea să joace prost, ar putea să nu aibă înclinaţii pentru joc, ar putea fi un ratangiu. Şi, din atare pricină, ar putea fi fluierat, huiduit de cei din tribună. Ceea ce, iată, se şi întâmplă. Pentru că lui Băsescu nu i-a ieşit nimic. A jucat infect. Preşedintele Băsescu s-a amestecat în toate. A preluat conducerea guvernului, şi-a asigurat controlul şi obedienţa majorităţii parlamentare, are de partea sa DNA, Parchetul General, serviciile de informaţii. Prin ele cică face reforme. „Reforme” după mintea şi (ne)priceperea sa.
Putea fi un preşedinte după Constituţie. Un preşedinte al tuturor românilor, neobosit în a media pe scena politică. Un preşedinte care să-i unească pe români, nu să-i dezbine, care să le canalizeze energia înspre progresul ţării. N-a acceptat aacest rol. S-a ambiţionat să fie factotum şi acum, iată-l, huiduit, asaltat de injurii, de cuvinte grele din partea unei populaţii pe care a sărăcit-o şi căreia i-a marcat nefericit destinul. La Iaşi şi la Fălticeni, am văzut un Băsescu micit, prăbuşit în sine, adus de spate, pământiu la faţă. Jucătorul arată jalnic, cum jalnică îi este prestaţia. Nici măcar acum nu pare să priceapă că locul său este pe tuşă, nu în teren. În fapt, aceasta e tragedia dictatorilor – nu-şi cunosc limitele şi merg atât de departe încât nu mai găsesc drumul de întoarcere.
Tristan Mihuţa
Citiți principiile noastre de moderare aici!