O singurătate peste care s-a aşternut,
apăsătoare, o boală
necruţătoare. Cât de stranie, de
cinică este uneori soarta! – îţi
dă multe la tinereţe, ca apoi să te
pedepsească pentru toate bucuriile trăite.
În cazul sportivilor, obişnuiţi să
fie adulaţi, preţuiţi, admiraţi pe
stradă, pe terenul de joc, singurătatea,
boala, uitarea, mai ales uitarea, o atare pedeapsă
trebuie să fie şi mai greu de îndurat.
Pentru generaţiile mai tinere, imaginea
acestui fotbalist nu există. Cel mult este element
de statistică. Imagini cu el, momente de neuitat
mai păstrează doar cei care l-au văzut
jucând, cei care ştiu că a contribuit
la ultimele două din titluri de campioană
obţinute de UTA. Otto Dembrovschi a fost un
fotbalist aparte. A „explodat” pe
sfârşit de carieră pentru că n-a
avut norocul – până a ajunge la UTA, adus de
Coco Dumitrescu – să joace alături de
fotbalişti mari, care să-i valorifice
calităţile. Aici, a marcat 16 goluri
într-un retur de campionat, mai precis în
12 meciuri. Rar, un fotbalist atât de tehnic. Era
robust spre „grăsuţ”, dar avea
toate calităţile pe care un antrenor le-ar
dori atacanţilor săi – exploziv în
execuţii, inteligent în joc,
stăpân perfect pe toate procedeele tehnice:
voleuri, „foarfeci”, plonjoane, şuturi
năprasnice.
Dintre cele multe, două imagini îmi
trec, acum, prin ochii memoriei. Una, din
primăvara anului 1970, de la Cluj. Era în
săptămâna Paştelui, UTA juca cu
„U”. Otto trimite un şut peste
poartă şi aud o voce lângă mine:
„Ce mai vrea şi grăsuţul
ăsta?!”. Răspunsul i l-a dat chiar
Dembrovschi, printr-un şut necruţător,
trimis în „pipă”. Aceeaşi
voce, muiată: „Dom le, omul ăsta chiar
e fotbalist!”. A doua imagine e de la Rotterdam,
din meciul cu Feyenoord. E 1-1 şi Otto trece de
Israel, liberoul olandezilor, se îndreaptă
spre poartă, dar e placat ca la rugby, la o
palmă de linia de 16. Putea fi golul vieţii
lui, dar Israel i-a furat bucuria.
Am scris aceste rânduri pentru omul minunat
şi pentru fotbalistul care a fost Otto
Dembrovschi. Dar şi pentru singurătatea
şi uitarea care i-au fost „familie”
în faţa sfârşitului. Merita un
alt final de meci.
Tristan Mihuţa
Citiți principiile noastre de moderare aici!