Lucrarea ”Repertoriul arheologic al Mureșului inferior – județul Arad”, apărută sub egida Complexului Muzeal Arad, a Institutului de Arheologie și Istoria Artelor Cluj-Napoca și a Muzeului Banatului din Timișoara, prezintă și descoperirile arheologice făcute la Minișu de Sus.

Pe teritoriul satului a fost descoperit un depozit de obiecte de „bronz de tip Uriu-Domănești, datat la sfârșitul epocii bronzului. Din acesta s-au păstrat 101 butoni, două falere fragmentare, opt fragmente de saltaleoni și 15 fragmente de pandantive și alte obiecte.

În locul numit ”Câmpul Lat” au fost găsite obiecte ceramice din prima epocă a fierului. Având în vedere descoperirile arheologice, putem afirma că la Minișu de Sus au existat locuitori cu câteva mii de ani înainte de Hristos.

Vatra veche

Vatra veche a satului era poziționată pe un deal, unde un localnic avea stupi, de la aceștia locul luând numele de ”Stupii surdului”, iar satul se numea ”Stupini”. În vremea imperiului Austro-Ungar, localitatea se numea ”Fel Mineș”.

Venirea muscalilor în aceste părți, prin anul 1780, i-a determinat pe locuitori să fugă și să își ascundă bogățiile într-o pivniță a vechii biserici, care era situată pe dealul numit Drinovăț. Un tunel a fost săpat, tot atunci, la marginea dealului Horgea. Vatra satului a fost mutată de pe dealul Drinovăț, pe vale, spre răsărit, la 500 m depărtare.

Pe dealul Cioc a fost construită noua biserică, în jurul căreia a prins contur noua localitate. La 1800, satul avea 146 de familii. Unele dintre acestea au venit din Banat (familiile Brâncovan și Lazăr), alții din zona Sibiului (cei care poartă numele Pantea). Alte nume de familie din sat sunt: Oprea, Faur, Mureșan, Târsală, Ivan, Nădășan, Stoica.

Plecate din Minișu de Sus în S.U.A. pentru a face avere, unele familii au avut norocul să aibă urmași născuți chiar pe pământ american. A fost cazul lui Brâncovan Teodor, care a văzut lumina zilei în America.

La recensământul populației făcut de autoritățile comuniste în anul 1953, satul Minișu de Sus avea 1.580 de locuitori. Fiecare casă avea patru, cinci sau chiar șase locuitori.

”Viitorul satului e în trecut”

”Tatăl bunicului meu, Iosif Miculiț, a fost plecat în America la începutul secolului trecut. A lucrat mulți ani în Chicago”, așa își începe povestea despre sat un fiu al Minișului de Sus, inginerul Călin Miculiț. Are destule amintiri despre ai lui, fiind foarte interesat de strămoșii lui. Vrăjit fiind de visul american, Iosif Miculiț reușește să ajungă cu vaporul în S.U.A., unde rămâne cinci ani. Revine acasă și dorește să plece din nou, pentru a strânge și mai mulți bani. Ironia sorții face ca el să piardă trenul. Rămas în sat, își cumpără pământ cu banii strânși în America.

Violeta Iluțiu a păstrat pașaportul bunicului său, Miculiț Vasile. Pașaportul este din anul 1913, iar cu el Miculiț Vasile a plecat spre Detroit.

Împărăteasa Maria Tereza îl înnobilează pentru fapte de vitejie în luptele contra turcilor pe un căpitan croat Miculici, un strămoș mai îndepărtat al lui Călin Miculiț. Miculici rămâne pe plaiurile Minișului de Sus și numele urmașilor săi este românizat în Miculiț.

Franz Joseph a dat o lege prin care familiile care aveau locuințe răsfirate pe dealuri să fie adunate pe o stradă sau mai multe străzi, în funcție de numărul locuitorilor. Aflat în vizită la Schönbrunn, inginerul Miculiț zărește o masă folosită la lucru a împăratului Franz Joseph. Un gând îi vine în minte inginerului: oare pe această masă a semnat împăratul legi pentru strămoșii săi din Minișu de Sus?

Călin Miculiț are pozele strămoșilor la îndemână, în biroul său, unde l-am găsit lucrând seara târziu. Multe poze vechi din sat a reușit să le scaneze, pentru a fi păstrate în condiții cât mai bune. Atunci când l-am întrebat despre viitorul satului, acesta mi-a răspus: ”Viitorul satului e în trecut!”.

Satul românesc, încotro?

Vor deveni satele românești muzee în aer liber? Părăsite, fără viață? Pâinea și produsele de patiserie vin acum, gata preparate și congelate, din alte țări. Congelate și frumos ambalate sunt și legumele care au și ele etichete în limbi străine. Ce mai este atunci al nostru?

Morarul, brutarul și agricultorul nostru au fost înlocuiți cu morarii, brutarii și agricultorii de pe alte meleaguri. Noi am primit în schimb produse cu multe E-uri. Localnicii din Minișu de Sus mi-au arătat ce a mai rămas din moara lui Dilă. Aceasta funcționa cu un motor austriac, doar roțile având un diametru de doi metri.

Pe un deal, în curtea unui localnic, Faur Teodor, sunt înconjurat de pruni cu o tulpină groasă, pruni care au mai mult de 60 de ani. Puieții de pomi fructiferi existenți acum pe piață nu mai au, din păcate, o durată de viață atât de îndelungată, dar nici poamele lor nu sunt la fel de gustoase. Poate ar trebui să protejăm vechile soiuri de pomi fructiferi, să plantăm și să altoim aceste soiuri românești, mult mai rezistente. În trecut, dacă un prun se usca și era tăiat, se umplea un car de lemne, atât de mari creșteau prunii.

Răsfoind printre amintiri

Iovu Miculiț m-a primit cu bunăvoință, știind că vreau să discutăm despre sat. El a părăsit satul pentru prima dată când tatăl său l-a trimis la un meșter din Pâncota, să învețe meseria de tâmplar. După aproximativ un an de ucenicie, statul schimbă legea privind impozitarea meșteșugarilor, iar impozitele excesive îl fac pe tâmplarul din Pâncota să-și trimită ucenicul acasă, să dea jos firma și să-și pună capăt zilelor, îngrozit probabil de ideea că nu își va putea plăti dările stabilite de statul devenit tot mai lacom.

Timpul petrecut la Pâncota nu a fost în zadar pentru Iovu Miculiț, cunoștințele învățate la tâmplar fiindu-i de folos la școala profesională din Arad, unde va învăța și mai multe despre prelucrarea lemnului. I-am simțit emoția în glas și am zărit lacrimi în colțurile ochilor, atunci când vorbea despre ai lui, care astăzi nu mai sunt.

Satul avea două fanfare, la biserica greco-catolică și la cea baptistă. Câteva sute de oameni mergeau la sărbători în țarină, în frunte cu preotul și fanfara. La Rusalii mergeau într-un loc, iar de Înălțare în altă parte. Cu toții se rugau pentru rodnicia holdelor. Holde care astăzi zac mai mult nelucrate.

Fotografiile

Prin fotografii, o lume care nu mai e de mult timp își dezvăluie, lumii contemporane, frumusețea. Într-o fotografie făcută prin anii `50 ai secolului trecut, văd o mulțime de oameni, adunați la înmormântarea unei femei din Minișu de Sus. Bărbatul ei, fiind legionar, fusese arestat.

O altă fotografie, făcută la sălașul familiei lui Iovu Miculiț, o poți ține într-o palmă. În ea se văd proprietarii, în curtea sălașului, curte plină de animale, trei porci, o mulțime de găini.

Peste vară, la sălașe, viețile oamenilor se desfășurau într-un alt ritm. Unul mai așezat ca cel din vremurile de azi, când totul se desfășoară într-o continuă goană. Oprea Onuț Ioan a fost născut în Minișu de Sus, toată vara era la sălașul său, la aer curat, cultivându-și grădina și crescând animale. A trăit 100 de ani.

Într-o altă fotografie, familia lui Iovu apare alături de boii pe care a trebuit să îi dea la Colectiv. Două turme de oi avea satul și două de turme de capre, o turmă de vaci păzită de doi păstori. Prin anii `50 ai secolului trecut, cei din Minișu de Sus aveau aproape 300 de porci. În anul 2005, mai existau în sat aproximativ 50 de vaci.

O altă poză frumoasă cu mai mulți localnici îmbrăcați în port popular a fost păstrată de Lavinia Gal.

Fotografia care m-a impresionat cel mai mult am văzut-o la inginerul Miculiț. Zeci de săteni din Minișu de Sus, tineri și vârstnici deopotrivă, îmbrăcați în straie de sărbătoare, sunt fotografiați acum un secol. E o parte dintr-o lume trecută. O parte… Astăzi, după o sută de ani, dacă ar fi adunați toți cei care locuiesc acum în sat, abia dacă ar mai fi câți sunt în poza făcută în secolul trecut.

Din S.UA. cu gândul acasă

Deși plecați de mai mult timp în America, gândurile lor se îndreaptă mereu spre casă. Inginerul Valeriu Brâncovan își amintește cu exactitate mai multe locuri din Minișu de Sus pe unde a umblat prin copilărie – ,,Cacovița, Bârzăvița, Pârâul Neamțului, Cornet, Ialovina, Bucina, Giurgiuvina, Pusta, Valea Brodului, Fântâna Vuța”. Fiul său, Cristi Brâncovan, vorbește cu drag despre locurile natale: “Minișu de Sus a rămas Ierusalimul meu, al nostru, păsări pribege perpetuu așteptând primăvara…”

Casele

În acte, satul are 346 de numere de casă. Acum, mai sunt în picioare aproximativ 150. Locuitori permanenți: aproximativ 38 de suflete. Casele care mai sunt locuite astăzi sunt așezate de o parte și de alta a pârâului care străbate satul. În spatele lor, pe dealuri, existau în trecut case locuite. Mutarea sătenilor din casele din deal mai la vale, pe ulița principală, s-a întâmplat în perioada 1962-1990. Mulți dintre cei care au locuit pe ulița principală au plecat la oraș, în locul lor ajungând cei care aveau case pe ulițele care existau pe dealuri. Casele acestea acum nu mai sunt, doar numerele lor trecute în acte amintesc celor de azi de strămoșii lor, mult mai numeroși decât generația actuală. Se vor mai întoarce vreodată vremurile de odinioară? Vor mai fi ulițele și casele satului pline de oameni, ca în urmă cu zeci de ani?

Cariera de diatomită

Cariera de diatomită a fost deschisă în anul 1935, pe dealul Uratu, și, în vremurile bune, aici erau exploatate câteva mii de tone pe an. Pe lângă diatomită, mai era exploatat și calcar. Cariera a fost închisă prin anul 2003. Aici și-au avut locul de muncă aproximativ 200 de localnici din Minișu de Sus, Nadăș și Tauț. În felul acesta, cei de aici nu au trebuit să plece la oraș, nu s-au dezrădăcinat. După programul de lucru de la carieră, aceștia puteau să își îngrijească gospodăriile. În comuna învecinată, Târnova, exista un uscător, folosit pentru pământul extras din carieră. Diatomita exploatată la Minișu de Sus era folosită în industria petrolieră, în cea alimentară, ca material izolant abraziv și ca suport pentru fabricarea dinamitei.

Gustul trecutului

Trecutul era altfel. Lucrurile se schimbă odată cu trecerea vremii. Nici fructele, nici legumele nu mai au astăzi gustul din trecut. Toate au același gust sau, mai degrabă, niciunul. Îmi amintesc de magiunul de prune bistrițe făcut în căldare de alamă. Prunele erau puse la fiert uneori chiar o zi și o noapte. Magiunul era păstrat apoi în oale de pământ. E greu de făcut astăzi un astfel de magiun. Cine mai stă să învârtă o zi și o noapte doar pentru a face magiun?

Îmi amintesc și de gustul unor roșii primite de la Minișu de Sus în urmă cu câțiva ani. Extraordinar de bune au fost! A contat și faptul că acestea nu au fost stropite cu chimicale, dar și că gospodarii care le-au cultivat au folosit doar semințe autohtone, din propriile producții de roșii din anii precedenți.

Duminica

Am petrecut o zi de duminică însorită la Minișu de Sus, cu gândul la toți ai mei, care nu mai sunt. Parcă îl văd aievea pe unchiul Traian, un țăran autentic, născut și crescut în acest sat. Îmi aduc aminte și de bunicul meu, Avram. Vizita mea de acum la Minișu de Sus este o întoarcere la rădăcini. Căci, nu-i așa?, sângele apă nu se face niciodată.

Militon, Chilimin, Salița, Marina nu mai sunt, dar numele lor răsună ca un ecou în mințile și sufletele strămoșilor care nu i-au uitat.