Scurtă întoarcere în timp

Pădurea și dealurile cuprind satul care astăzi mai adăpostește doar 100 de suflete și 180 de numere de casă. Satul aparține acum de comuna Tauț, dar nu a fost întotdeauna așa.

În vremea comuniștilor, Minișelul aparținea de comuna Nadăș. Pentru a scăpa de colectivizare, reprezentanții comunei i-au dus pe cei de la partid în cele mai rele locuri pentru agricultură și în felul acesta au scăpat locuitorii Minișelului de colectiv.

Minișelul este atestat documentar în anul 1560. Tauțul apare menționat în documente în anul 1187, iar Nadășul din 1332. Înaintea documentelor au fost oamenii. În anul 1975, este descoperită la Tauț o așezare eneolitică situată la capătul de vest al localității. Într-o movilă izolată, cunoscută de localnici cu numele ,,Deluț”, au fost găsite fragmente ceramice și fragmente de vatră. Pădureanu Eugen publică în 1978 un studiu intitulat ,,O așezare eneolitică la Tauț”.

La Tauț, în Dealul Rujelor, au fost descoperite urmele unei fortificații în formă ovoidală, având aproximativ 450 m lungime și care ocupa o suprafață de 0,7 hectare și în locul numit ,,La Cetate” a fost identificat un cimitir cu morminte din perioada secolelor XI-XIII, o biserică romanică având un altar circular, un lăcaș în stil gotic cu turn clopotniță. Documentele atestă prezența la Cetatea Tauțului a cavalerilor ioaniți în anul 1187! Aceste importante date istorice au fost publicate de prof. univ. dr. Ioan Biriș.

În anul 1746, existau în Minișel, conform recesământului austriecilor, un număr de 16 familii, pentru ca la cel din 1771-1786 numărul familiilor din sat să ajungă la 41. Din pricina condițiilor grele ale iobagilor aceștia se revoltă în anul 1820. Răscoala este condusă de Tudur Teodor.

Cei mai mulți locuitori au fost înregistrați în anul 1910, atunci când populația comunei Tauț (alături de satele aparținătoare Minișel, Nadăș și Minișul de Sus) era în număr de 7577 de locuitori!

Satul a avut o biserică din lemn în anul 1825, ea a fost înlocuită în anul 1862 cu actuala biserică care are hramul ,,Înălțarea Domnului”.

Începând cu anul 1918, localitatea va purta numele de Minișel. Până la această dată localitatea a purtat numele de Alsomenes, Kresztamenes. Localitatea mai este cunoscută și ca Minișul de Jos.

Până în anul 1940 erau între 500 și 600 de locuitori, după anul 1950 numărul populației va scădea deoarece mulți vor pleca spre oraș. Electrificarea satului s-a terminat în anul 1972.

Legendele

O fundație de piatră care a aparținut se pare unei biserici catolice este ascunsă astăzi printre copacii crescuți lângă ea. Învăluite în negura timpului sunt legendele despre cele două monumente funerare care se mai văd astăzi în mijlocul ruinelor de piatră. Acestea ar fi ale unor grofi unguri, înmormântați aici, cu fast și multe bogății. Localnicii vorbesc de un ceas din aur care ar fi ajuns în mormânt alături de proprietarul lui. ,,Aurul acesta e blestemat” ne spune un localnic care ne-a arătat urmele vechii biserici, acum dispărute.

Cuptoarele cu pâine

Localnicii cu care am stat de vorbă ne-au mărturisit că nu era casă unde să nu fie cuptor de pâine. Fiecare femeie cocea sâmbăta pâinea, care ajungea până în cealaltă sâmbătă. O săptămână întreagă. Tot în cuptorul de pâine era coaptă plăcinta stoarsă cu brânză, mac sau nucă.

Poștă Barbură este cea mai vârstnică localnică ajunsă la 92 de ani își amintește cu drag de zilele în care făcea pâine în casă. Acum cuptoarele de pâine de aici sunt istorie. Mașina cu pâinea ambalată și alte produse de patiserie ajunge la ușa fiecărui doritor de trei ori pe săptămână. În casa unde locuiește azi Poștă Barbură era lăptăria satului.

,,Până când moartea îi va despărți“

Are 91 de ani împliniți în 27 mai, iar soția lui 84. Sunt căsătoriți de 65 de ani și au o fată și patru nepoți. Ne-a întâmpinat pe treptele de la prispa casei. Senin asemeni albastrului casei în care locuiește. Casă construită cu trudă de tatăl său în ani 30 ai secolului trecut. Își amintește și acum povești din tinerețe. E bucuros că o are pe soția Marina alături. În acte e trecut Braițiu Gheorghe, dar în sat toți îl știu după porecla de Giurcă. Își amintește de un străbunic care a fost plecat în America pentru a strânge bani. Bunica lui era din Minișul de Sus, tot acolo îi este născută și soția.

Deși a trecut mult timp de atunci, Gheorghe Braițiu își amintește de hora care se ținea duminica după slujba de la biserică. Își aduce aminte și ce cânta muzicantul Filimon. În apropierea bisericii satului era locul unde se ținea hora.

Dosarul învățătoarei

De mare folos în documentarea pe care am făcut-o la Minișel ne-a fost un dosar al învățătoarei Dămăcuș Dorina în care erau adunate informații despre oamenii, obiceiurile, geografia și istoria satului Minișel.

Legenda întemeierii localității Minișel spune că mai mulți locuitori ai satului Horia de lângă Arad au hotărât să fugă de acolo pentru a scăpa de birurile excesive ale autorităților. Aceștia s-au stabilit în locul numit ,,la Iorgovan”. Văzând că sunt în continuare urmăriți au mers pe vârful Cerătului, iar într-o vară, din cauza lipsei de apă, s-au mutat pe actuala vale.

Satul Minișel este străbătut de valea Jigoviței, lungă de aproximativ 3,6 km, de-a lungul acesteia fiind așezat satul, între dealurile Dumbrava și Dos. Cel mai înalt vârf fiind Vf. Țiclei (aproximativ 800 m). Hotarul cu satul Nadăș îl constituie pârâul Nădășelul Mare, dealul Dumbrava constituie hotarul cu satul Minișul de Sus. Satul dispune de trei izvoare de apă: izvorul de la Cioroi, Nădășel și cel de la Cocini.

Erau cultivate aproximativ 250 de hectare de teren arabil. Cea mai mare parte era cultivată cu grâu (aproape 150 de hectare), porumb ( 95 de hectare), legume și zarzavaturi (5 hectare).

Obiceiurile din sat

Obiceiurile din sat erau Moromețele, la 23 aprilie, de Sfântul Gheorghe și claca. De Sfântul Gheorghe, la 23 aprilie, tinerii satului se urcau pe dealurile care îl înconjurau și strigau fetelor și nevestelor diferite lucruri legate de omul drag.

Clăcile erau la plug, tors, tencuitul casei, ,,la finalul lucrului era servită masa, iar la final se încingea o horă țărănească”.

Alte obiceiuri erau bocetele la înmormântări și strigăturile la nunți.

Bărbații purtau șube, haine din cânepă iar femeile purtau poale, spătoaie, cârpe (batic) cusute cu mâna cu diferite modele tradiționale. Pe cap purtau o coroniță, iar la gât mărgele și bani. Ocupațiile femeilor erau legate de cusut, țesut și tors.

Școala

O statistică referitoare la elevii care au frecventat școala din Minișel întocmită de Puiu Marioara arată că în anul 1922 erau 51 de elevi înscriși în clasele I-IV, în anul 1928 numărul acestora era de 45.

În anii următori, școlarii vor studia șapte ani. Numărul acestora a fost de: 77 elevi (1932), 76 elevi (1938) și 60 elevi (1943).

Doi dintre copiii de la Minișel au ajuns să studieze în străinătate. Anca Sabin, născută la Minișel în anul 1892, a urmat cursurile Universității din Budapesta, iar Marcu Silvius a urmat cursurile Facultății de Litere și Filosofie a Universității din Halle. În rândul personalităților din sat mai trebuie amintiți matematicienii Tudur Ioan și Horga Gheorghe, dar și ofițerul Tudur Teodor.

Ce a fost și ce a rămas?

Oamenii s-au împuținat la Minișel. Terenul lucrat astăzi e o infimă parte față de anii de glorie, până și animalele din gospodării sunt mai puține. Din 70-80 de perechi de cai câți erau odinioară acum au mai rămas doar trei. Mai sunt 4 familii în sat care au împreună câteva sute de oi și capre. Pe dealurile satului am văzut o mulțime de stupi. Iar la unele porți erau prinși știuleți de porumb din actuala recoltă, semnul sfârșitului recoltei.

Ce-i de făcut?

Pământurile necultivate așteaptă cuminți brăzdarul plugului pentru ca roadele pământului să îi sature pe cei care le lucrează. Cuptoarele vechi de pâine pot să fie folosite din nou și pot să coacă pâine. Nicio pâine din lume nu era mai bună decât cea coaptă de bunica în cuptorul de acasă. Casele își așteaptă moștenitorii sau viitorii proprietari.

De fiecare dintre noi depinde schimbarea. Stăm pururea în aglomerație și în locuri poluate, consumăm pâine și mâncare nesănătoasă; să alegem măcar pentru sfârșitul de săptămână să mergem în locuri cu aer curat, liniște, fără semnal la mobil și fără internet.

Prof Stoica Cristian Școala Profesională ,, ASTRA”