Aceasta, pentru că au cheltuit nişte bani ca să plătească alte datorii ale primăriilor decât cele pentru care au fost destinaţi în mod expres . Sunt de acord, în multe dintre cazuri- mă refer la nivelul întregii ţări, pentru că, faţă de alte judeţe, Aradul este mic copil- aceasta a însemnat plătirea firmelor de casă ale partidului, sponsori principali în campaniile electorale şi tovarăşi de „afaceri” ai primarilor, pe socoteala comunităţilor. Firmele abonate la contracte cu primăriile, pe bază de apartenenţă la partid, au împărţit cu aceştia banii rezultaţi din umflarea, uneori de-a dreptul neruşinată, a costurilor de execuţie sau achiziţie. Sunt, însă, convins că aceste cazuri reprezintă nu mai mult de 10-15% din total.
Restul de 85% este reprezentat de către primari care, pe baza promisiunilor partidului, au angajat comunităţile la datorii faţă de firmele care au acceptat să execute lucrări pe banii lor, urmând să-i recupereze la primirea fondurilor de la Guvern. Aceasta, în baza promisiunii ferme a şefilor partidului, că vor avea întâietate la rectificările bugetare. După ce au fost minţiţi de la obraz în repetate rânduri- minţind şi ei, fără intenţie, furnizorii şi firmele- au primit bani doar atunci când Guvernul avea nevoie de sprijin ca de aer. Ghinionul lor a fost că li s-a spus că pot folosi banii pentru orice investiţie sau achiziţie publică, deşi aceştia aveau destinaţie precisă. De aici, acuzaţia de deturnare de fonduri. În proporţie de 90%, cei în cauză pot fi acuzaţi cel mult de naivitate şi credulitate, de prea mare încredere în atotputernicia partidului.Este adevărat, unii au primit cât nu-i încăpeau buzunarele, alţii, nişte firimituri amărâte, în funcţie de cotizaţiile permanente la partid. Mai ales aceştia din urmă, zic eu, nu ar merita să fie trataţi la grămadă cu ceilalţi.
Părerea mea este că oamenii în cauză sunt în situaţia unui individ care primeşte nişte bani ca să-şi cumpere o maşină mai acătării decât jaful pe care îl are, însă el foloseşte banii primiţi ca să rezolve problema mai stringentă a încălţării copiilor. Eu zic că Guvernul are posibilitatea să rezolve problema, tratând-o la modul uman, printr-un moratoriu. Nu ştiu exact cum, poate prin anularea Ordonanţei, poate prin retragerea plângerilor. Sunt convins că, după ce au trecut prin purgatoriu, edilii şi-au învăţat lecţia şi de aici înainte îşi vor scuipa în sân atunci când se vor ivi ocazii de eludare a legii, pe baza dispoziţiilor partidului, de bună voie sau în complicitate. Ar fi un început de normalitate în relaţia Guvern- comunitate, că tot vorbim de descentralizare, un semnal că primarii ştiu mai bine ce e de făcut acasă dar şi că nu pot să facă ce îi taie capul. O realizare cu care USL s-ar putea făli nevoie mare, ca deschizători de drum.
Unii spun că nu este vorba despre altceva decât ţinerea sub presiune a primarilor, elementele sine qua non ale oricărui scrutin, partidul sau partidele care îi au de partea lor fiind sigure de victorie. Se prea poate, pentru că de 20 şi ceva de ani încoace cam tot aşa a fost. Chiar şi în această paradigmă, USL ar avea de câştigat din moratoriul despre care vorbeam mai sus. Pentru că, logic, niciun om normal nu ezită atunci când are de ales între partidul care l-a băgat în belea şi cel care îl scoate din ea. Grosso modo socotind, primarii în cauză sunt în situaţia României, care primeşte de la UE bani pentru a face, în pădure, parcuri dotate cu scaune de plastic şi nu poate folosi acei bani ca să introducă apa potabilă în nu ştiu care sat.
Citat : „Primarii sunt în situaţia României, care primeşte de la UE bani ca să pună scaune de plastic în pădure”
Citiți principiile noastre de moderare aici!