Dacă te uiţi la cocioaba în care Stela Căldăraş şi copiii săi şi-au petrecut iarna, nu poţi să nu te întrebi cum au supravieţuit, ce au mâncat, cum s-au spălat, cu ce s-au îmbrăcat. Fiindcă, atunci, în noaptea în care le-a ars casa au rămas doar cu ce aveau pe ei – pierzând totul, inclusiv pe capul familiei. Ei bine, au supravieţuit cu ajutorul semenilor, care le-au adus ce au putut şi i-au mutat la noua lor „casă” în câmp – în fapt, o cocioabă rămasă pe locul unde, cândva, se afla un cazan de făcut ţuică. Dar, peste toate, au supravieţuit şi datorită înverşunării cu care a luptat această femeie ca să îşi salveze copiii.
Când unele femei cu stare îşi părăsesc copiii, femeia aceasta n-a vrut să renunţe la ei pentru nimic în lume. A strâns din dinţi şi a ieşit din iarnă. Doi dintre copii sunt la şcoală, doi la grădiniţă. Cineva ne spunea că băieţii n-o fac de ruşine, sunt cuminţi, se străduiesc cu învăţătura. Privindu-i, mă gândeam ce-o fi în mintea lor. Cum şi mai ales cât înţeleg din ceea ce li se întâmplă. Cum văd ajutorul pe care îl primesc de la oamenii de bine? Vor învăţa ei ca, la rându-le, când or fi mari, să ajute? Şi, mai ales, îi vor îndârji greutăţile, îi vor ambiţiona într-atât încât să tragă de ei, să se ridice în viaţă?
Pe când mă gândeam la toate acestea, mi-a revenit în minte o lecţie de viaţă la care am fost martor, de-a lungul vremii. Într-o casă dărăpănată locuia o familie cu cinci copiii. Erau săraci, iar copiii veneau desculţi la biserică. Spre cinstea lor, toţi s-au ridicat şi au devenit oameni cu bunăstare. Şi mă mai gândeam că, dacă s-ar putea, cel mai mare ajutor pentru cei patru copii ai Stelei Căldăraş ar fi acela de a fi ajutaţi să dobândească voinţa de a se ridica şi ei din mijlocul nimicului ce-i înconjoară. Ar fi un dar extraordinar, o răsplată pentru cei care îi ajută acum. Dar, mai ales, ar fi o mare bucurie pentru mama lor. Să le dea Dumnezeu gândul cel bun!
Tristan Mihuţa
Citiți principiile noastre de moderare aici!