Adevărul este că nu avem exerciţiul de a protesta. De la ţăranul „umilit şi obidit”, frământându-şi spăşit căciula în palmele-i bătătorite, la generaţiile care au trecut prin era comunistă, acest popor a fost dominat de sentimentul supuşeniei. Poate, din teamă. Poate, din pricina unei filosofii de viaţă păguboase. „Mai rău să nu fie”. „Ce-o fi, pe ţară o fi”. „Fi-o ea cumva”. Sunt cuvinte pe care fiecare dintre noi le-a auzit din pruncie. Să ne apărăm drepturile? Să ne apărăm demnitatea şi să nu ne lăsăm călcaţi în picioare de un regim pe cât de neperformant, pe atât de autoritar? Nu suntem nici greci, nici italieni, nici francezi. La Lisabona, recent, au fost în stradă 300.000 de oameni. La noi e performanţă dacă ies 20.000.
Greva generală a eşuat pe acest fond al împăcării noastre eterne cu soarta potrivnică. Încă o dată ne-a biruit lipsa de reacţie ancestrală, absurdă, maladivă, a ciobanului mioritic, consolat în faţa faptului că va fi omorât. Pe acest defect (genetic?!) se bazează şi puterea actuală. Laşitatea, incapacitatea de răzvrătire, necunoaşterea sentimentului de solidaritate sunt luate în calcul „la milimetru” de regimul Băsescu. Recurgând la metode perfide de intimidare, la şantaj, la mită ori la ameninţarea cu desfacerea contractului de muncă, puterea – fie ea centrală, fie locală – a reuşit să dezbine masele de nemulţumiţi şi să facă insesizabile efectele grevei. Mai mult, tocmai pe laşitatea noastră, pe lipsa de curaj se construieşte tot acest sistem autoritar, hapsân, indiferent în faţa greutăţilor cu care se confruntă populaţia. Divide, amăgeşte, învrăjbeşte şi stăpâneşte, iată care sunt mijloacele prin care regimul Băsescu s-a înşurubat în viaţa noastră.
Tristan Mihuta
Citiți principiile noastre de moderare aici!