În agricultură a fost introdus acordul global. Am văzut cu ochii mei cum gemeau podurile caselor şi hambarele oamenilor de porumb, de grâu… În sfera serviciilor s-a introdus mandatariatul. Ca să primeşti un apartament era o chestiune facilă. Veneau sârbii şi ungurii la noi să se aprovizioneze cu de toate – de la caşcaval şi mezeluri, la oale şi haine. Şi aveam nişte mezeluri, o şuncă de Praga!!… Trăiam o societate de consum în plin socialism. Abia apoi, în anii 80, a venit peste noi nenorocirea, în deplinătatea sa.
Dar, nu despre nuanţele care au colorat acei ani vreau să vorbesc. Ci, despre aşa-zisa nostalgie care, şi pe baza unor sondaje de opinie, este atât de des invocată şi „tocată” la televizor. În opinia mea, oamenii nu sunt nostalgici, nu suferă nici de dorul lui Ceauşescu, nici nu tânjesc după „socialism” ori „comunism” – ghilimelele au rostul de a sublinia goliciunea de conţinut a acelor termeni, improprietatea lor. În fapt, românul tânjeşte după o viaţă trăită sub umbrele siguranţei zilei de mâine. Ar vrea să nu tremure de teamă că mâine nu va mai avea serviciu. Tinerii ar dori să aibă un acces mai uşor la o locuinţă. Pensionarii îşi amintesc faptul că înainte de 1989 aveau bani la CEC, la saltea şi îşi ajutau copiii să-şi cumpere una-alta. Ar fi bucuroşi ca şi astăzi să se ajungă cu banii. Despre asemenea nevoi e vorba, nicidecum despre nostalgii.
Apoi, nu trebuie să omitem discrepanţa enormă dintre ceea ce au sperat românii la sfârşitul lui decembrie1989 şi ceea ce au ajuns să trăiască. Pentru cei mai mulţi viaţa a devenit un coşmar, o tortură. Oamenii au ajuns să-şi dorească să plece – unii din ţară, alţii din viaţă. Şi-au câştigat libertatea, e drept, dar la ce le foloseşte? Sunt liberi să moară, să chinuie sau, după îndemnul lui Traian Băsescu, s-o ia la sănătoasa, în lumea largă, pentru că statul nu se mai interesează de cetăţenii săi, de cei care, de fapt, îl finanţează. Despre asta e vorba, domnilor!
Tristan Mihuţa
Citiți principiile noastre de moderare aici!