De unde, atâta interes pentru sport? Cum să ne explicăm că zeci de mii de oameni umplu arenele, stadioanele, în vreme ce în faţa televizoarelor se adună alte zeci, sute de milioane, uneori miliarde de oameni care se implică emoţional, care se bucură sau suferă pentru una dintre părţi? Fiindcă, un lucru e cert: nu poţi fi spectator doar de amorul artei. Vrând-nevrând, te implici, îţi alegi o echipă, un sportiv în care să investeşti speranţa victoriei finale.
Nu cred că greşesc dacă spun că sportul este forma paşnică a războiului. Este un „război” purtat în echipament sportiv, după reguli şi sub imperativul fair-play-ului. Sportul s-a născut şi dăinuie ca o necesitate naturală a omului de a se confrunta cu el însuşi, cu semenii săi. De a se confrunta şi de a se impune, de a deveni stăpânul de o clipă, de o seară, de un an ori de un ciclu olimpic al unei întreceri. Spectatorul? Ei bine, omul din tribună ori cel din faţa micului ecran îşi delegă ambiţiile, le transferă sportivului sau echipei. El, spectatorul, ajunge să se identifice nu doar cu favoritul său, nu doar cu o anume echipă, ci şi cu performanţele ori, dimpotrivă, cu eşecurile acestora. Victoria lor e şi victoria suporterului. La fel înfrângerea.
Aşa ajunge spectatorul să trăiască iluzia ieşirii din anonimatul cel de toate zilele. Aşa ajunge el să se considere important, adică parte a unor biruitori. Şi să bea fericit din cupa iluziilor, care iluzii sunt un bun analgezic pentru a anula dureroasa distanţă dintre dorinţele sale şi realitate. Sportul este o stare de spirit generoasă, întreţinută de arderea dorinţei fiecăruia de a fi cel mai bun, cel care învinge. Pasiunea pentru sport? E cea care face lumea să se învârtească şi să fugă de blazare. Este catalizatorul din chimia vieţii sociale.
tristan.mihuta@informmedia.ro
Citiți principiile noastre de moderare aici!