Există o cauză a cauzelor, iar aceasta este
stare precară a infrastructurii rutiere.
Şoselele sunt proaste, autostrăzile aproape
inexistente.
Ce-am făcut în cei 20 de ani scurşi de
la revoluţie pentru a
îmbunătăţi respectiva
infrastructură? Nimic. Când am cârpit,
când am asfaltat de mântuială
şoselele. Autostrăzi? Am filosofat mult
şi am făcut extrem de puţin. Am pendulat
între negativismul stupid al lui Traian
Băsescu, („La traficul din
România, nu este nevoie de
autostrăzi!”) şi diletantismul,
superficialitatea iresposabilă ale tuturor
guvernărilor pe care le-am avut.
Trăitori ai acestor vremuri, nu ne mai miră
nimic. Dezastrul infrastructurii rutiere nu este, la
urma urmei, decât parte a eşecului general
din cele două decenii de liberă opţiune
a direcţiilor în care ne puteam dezvolta.
Putem spune, astăzi, că am ale calea
dezvoltării, a prosperităţii. Nu putem.
Despre ce dezvoltare să vorbim, când
industrie aproape că nu mai avem!? Agricultura? Un
eşec de proporţii uriaşe. Am putea
hrăni, cu potenţialul pământului
nostru, o populaţie de 80 de milioane de
locuitori, dar am ajuns să importăm circa 75%
din ceea ce e nevoie pentru consumul unei
populaţii de doar 21 de milioane de locuitori.
Orice altă ţară ar fi folosit acest
potenţial cu cap, ar fi acoperit consumul intern,
ar fi exportat masiv şi ar fi dezvoltat o
puternică industrie alimentară.
Bunăstarea promisă? Mulţi trăiesc
mai prost ca înainte de 1989. Şomaj, salarii
mici. Spitalele sunt cocoşate de mizerie, de
datorii, de lipsuri, iar bolnavii trebuie să
vină cu medicamente de acasă. Şcolile
suferă şi ele. Ce-am făcut din ţara
asta? Am vândut-o odată cu băncile,
fabricile, resursele naturale. Iar ce nu s-a
vândut a fost prădat de politicieni, de
clientela lor, de toţi cei care au făcut
afaceri cu statul. Rezultatul? Prăbuşirea,
eşecul generalizat, o ţară în
involuţie, roasă de şobolanii
corupţiei.
Tristan Mihuţa
Citiți principiile noastre de moderare aici!