Cine a văzut prima parte a partidei Marius Copil – Iňigo Cervantes Huegun (şi nu au fost deloc puţini, tribunele bazei Riviera fiind luate efectiv cu asalt) nu bănuia că se poate trece atât de uşor, şi într-un timp atât de scurt, de la extaz la agonie. Marius a început excelent în faţa unui spaniol descumpănit. A servit apăsat, foarte puternic, s-a arătat extrem de stăpân pe sine şi a ajuns să conducă pe tabelă cu 3-0 respectiv 4-1.
La această situaţie a intervenit punctul de cotitură al meciului. Adversarul a profitat de scăderea în joc a sportivului nostru, a cărui concentrare s-a alterat, şi a făcut ceea ce ştie cel mai bine. A aplicat antidotul preferat de iberici, specialişti pe zgură: un tenis de regularitate, de pe fundul terenului, cu schimburi prelungite, incomode de mingi. Acest tenis de uzură ar fi vrut să-l evite, fără succes, Marius. Tot mai nervos şi nerăbdător, el a avut doar de pierdut de pe urma „rally”-urilor rezultate, nici venirile la fileu neajutându-l prea mult. De la 4-1 s-a ajuns la 4-6, iar apoi, în setul doi, deşi a condus din nou (1-0), Copil a evoluat în aceeaşi notă.
Cu menţiunea că, după ce a salvat două mingi de meci, dând impresia că poate răsturna soarta confruntării, a cedat ultimul ghem la zero, pe propriul serviciu… Tocmai aceste fluctuaţii, denotând o anumită labilitate, preocupă puţin şi ridică problema apelării la serviciiile unui psiholog, aşa cum procedează majoritatea tenismanilor de performanţă în sportul de astăzi.
A.H.
Citiți principiile noastre de moderare aici!