Fiu al domnitorului Bogdan al II-lea, Ştefan şi-a câştigat în 1457 cu sabia dreptul la tron, uzurpat de Petru Aron, ucigaşul tatălui său. Apoi, prin calităţile sale deosebite de administrator şi strateg militar, a reuşit să învingă duşmanii care înconjurau Moldova din toate părţile. Turcii, tătarii, polonezii, ungurii, au simţit dureros aprigul tăiş al spadelor moldovene conduse în zeci de bătălii de însuşi domnitorul Ştefan, numit pentru faptele lui „cel Mare”. Şi pentru că domnul şi ţara lui erau creştini, după fiecare bătălie câştigată aduceau slavă lui Dumnezeu prin construirea unui lăcaş bisericesc. Şi astăzi stau drept martori tăcuţi ai unei epoci binecuvântate frumoasele mânăstiri moldoveneşti, adevărate podoabe de artă şi sfinţire românească: Voroneţul, Suceviţa, Neamţul sau Putna, acolo unde-şi doarme somnul de veci după trista zi de 2 iulie 1504, când sufletul i-a fost luat la ceruri.
Personalitatea lui Ştefan cel Mare este marcantă pentru epoca sa pentru că a făcut dintr-o ţară sfâşiată de rivalităţi, cum era Moldova până atunci, un stat centralizat, puternic şi cu instituţii temeinice, a dat încredere claselor productive (ţăranii răzeşi, meşteşugari, negustori) apărându-i de abuzurile boiereşti, a stimulat cultura religioasă şi laică, a dat armatei o menire nobilă, aceea de apărătoare a ţării împotriva duşmanilor, punând accent în domeniul militar pe „oastea cea mare a ţării” şi mai puţin pe cetele boiereşti. Moldova a devenit un pilon de bază al luptei antiotomane în a doua jumătate a sec. XV (papa Sixtus al IV-lea l-a numit pe Ştefan „Athleta Christi”-atlet al lui Hristos) iar legăturile diplomatice, comerciale şi militare ale Moldovei cu lumea au căpătat o amploare nemaiîntâlnită până atunci.
Ştefan cel Mare rămâne un exemplu şi un model pentru toţi cei care i-au urmat pentru că nu s-a dezis niciodată de idealurile sale: independenţa Moldovei, credinţa ortodoxă şi încrederea în oamenii de rând, adică în „sarea pământului”, în „albinele lucrătoare” cum mai erau numiţi cei care produceau bunurile materiale cu sudoarea frunţii. A ştiut să-i recompenseze pe cei care-i erau credincioşi, dându-le funcţii şi averi, aşa cum a ştiut să-i pedepsească pe trădători sau pe cei neascultători. A avut tăria să-şi recunoască păcatele şi neputinţa, cele mai cunoscute cazuri de spovedanie fiind în faţa mamei sale şi a lui Daniil Sihastru.
Ca recunoaştere a uriaşei sale personalităţi, Ştefan cel Mare a dobândit, la jumătate de mileniu de la moarte, două deosebit de importante aprecieri din partea românilor:
Biserica Ortodoxă Română l-a sanctificat în anul 1992 sub numele de Ştefan cel Mare şi Sfânt, cu hramul la 2 iulie, iar în anul 2006 a fost declarat „Cel mai mare român” în urma unor emisiuni-sondaj realizate de Televiziunea Română.
V.F.
Citiți principiile noastre de moderare aici!