Colegul de bancă este un copil cu dizabilități. Poate fi un motiv permanent de distracție pentru ceilalți colegi sau poate fi șansa unei lecții de viață. Poate stârni râsul sau poate declanșa compasiunea. În mod cert e un efort în plus pentru profesorul de la clasă care trebuie să îl ajute să parcurgă materia și să-i învețe pe ceilalți despre acceptarea alterității, despre umanitate, compasiune și înțelegere. E greu pentru că elevii nu au răbdare, nu vor să aștepte prea mult, nu au timp de ceilalți. În plus, părinții sunt reticenți când e vorba de colegul de clasă al copilului lor. Poate chiar colegul de bancă.
Prezența unui copil cu dizabilități în clasă este percepută mai mult ca un pericol sau măcar ca un impediment în calea formării celorlați elevi, decât ca pe o șansă la un alt fel de educație. Un studiu la nivel național, dat publicității de Mediafax, relevă că cea mai mare reticență e din partea părinților, 62% considerând că locul acestor elevi este în școlile speciale. Dacă pentru deficiențe fizice sau de vorbire există o toleranță mult mai mare, pentru cele intelectuale toleranța părinților este aproape spre zero.
Din fericire, Aradul figurează printre județele în care avem cel mai mare procent al copiilor cu dizabilități din numărul total de elevi înscrişi în învăţământul de masă după Caraş Severin, unde este un procent de 2,35 la sută. La Arad vorbim de un procent de 1,98 la sută. Potrivit datelor de la IȘJ Arad, în județul nostru sunt peste 1.000 de elevi cu dizabilități integrați în învățământul de masă. Cei mai mulți, 971, sunt cuprinși în servicii educaționale de sprijin (beneficiază de profesor de sprijin) și integrați în școlile de masă, iar alții 116 fac parte din cele 11 clase speciale integrate în învățământul de masă.
Pentru ei muncesc 73 de profesori de sprijin, care îi ajută în timpul orelor, alături de profesorii de la clasă. Alți 760 fac parte din învățământul special și învață în cele 5 unități școlare specializate.
Un efort prea mare
În absența acestor cadre didactice de sprijin, efortul învățătorului sau al profesorului la clasă este mult prea mare. Dincolo de teorii și principii care dau bine în documente și acte, munca dascălului devine aproape imposibilă. În clase de 30 de elevi, prezența unui copil cu deficiențe mentale sau chiar fizice crează probleme care trebuie tratate special. De multe ori, însă, părinții refuză să admită problemele copiilor, nu îndeplinesc formalitățile necesare pentru a fi declarați copii cu dizabilități și, ca atare, nu beneficiază de un profesor de sprijin. Și atunci toată povestea cu integrarea copiilor speciali (fără acte) în învățământul de masă este o corvoadă pe care tot mai puțini dascăli o acceptă. Nu pentru că ar fi intoleranți, ci pentru că acest subiect, delicat și important pentru o societate, trebuie tratat cu profesionalism de către specialiști. Colegul de bancă special trebuie să fie o lecție de viață, nu un impediment în actul educativ.
La nivel național
Potrivit datelor oficiale, în România sunt înregistraţi 70.647 de copii cu dizabilităţi, aproximativ 40 la sută dintre ei nefiind incluşi în nicio formă de învăţământ. La nivelul inspectoratelor şcolare sunt înregistraţi 13.844 de copii cu dizabilităţi înscrişi în şcolile de masă, 24.947 în învăţământul special şi 1.292 care sunt şcolarizaţi la domiciliu, adică 40.083 de minori cu probleme integraţi într-o formă de învăţământ.
Citiți principiile noastre de moderare aici!