În urmă cu destui ani, pe vremea când eram șeful secției cultură-învățământ la ziarul „Adevărul” din Arad, și mai ales când scoteam suplimentul „Salonul literar”, primeam multe cărți de la scriitori arădeni dar și din aproape toată țara. Evident, cu toții mi le ofereau cu gândul că o să le fac o cronică. De când m-am pensionat, din ce în ce mai puțini (și numai cunoscuți) se ostenesc să mă caute. Probabil se gândesc că, oricum, nu am unde să scriu despre creațiile lor dacă nu mai sunt într-o redacție. Lucru de înțeles.

De aceea a fost surprinzător pentru mine telefonul primit, recent, tocmai din București, de la Dorin N. Uritescu, o personalitate complexă – filolog, cercetător, critic literar și scriitor. Domnia-sa mi-a zis, direct, că ar dori să scriu și eu despre câteva din ultimele sale lucrări. I-am spus că m-am retras cam de mult timp din activitatea jurnalistică, colaborez mai rar cu presa arădeană și doar pe probleme legate de activitatea Filialei din Arad a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România. I-am mărturist că, totuși, aș dori să îi citesc cărțile, să le fac o prezentare, și că, probabil, voi găsi înțelegere la foști colegi și actuali membri ai UZPR, pentru a apărea în publicațiile lor.

Nu știam dacă domnul profesor va crede în optimismul meu, mai ales că îi spusesem că eu stau mai mult pe la Prunișor, un sat la vreo 80 de km. de Arad, dar, după o săptămână de la discuția noastră, poștășița îmi aduce un pachet „de la București”. Știam de unde vine. L-am desfăcut și am găsit patru cărți semnate de Dorin N. Uritescu: „Firimituri literare”, „Pe Rio Costa”, „Pentru o lectură adevărată și o percepere corectă a temei”, „<MATO-GROSSO>-ul social și politic postrevoluționar”. Și m-am apucat de lectură și…documentare

Membru de onoare al UZPR

Prof. univ. dr. Dorin N. Uritescu s-a născut la 18 februarie 1944, în satul Vinerea din judeţul Alba. Este absolvent al Facultății de Limbă şi Literatură Română din cadrul Universităţii Bucureşti şi al Facultății de Filozofie – Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi. Doctor în filozofie, Magna cum Laude al Universităţii Bucureşti. A publicat numeroase studii și cărti de lingvistică printre care: „Greșeli de exprimare”, „Dicționar explicativ de pleonasme efective”, „Pleonasmul în limba română”, „Aspecte ortografice controversate”, „Dicționar de contradicții în adaos efective”, „Noutăți în ortografie”, „Contradicții în exprimare”, „De la chioșcari la vesternizare” „Dinamica actuală a limbii române” etc; dar și volume de poezie („Cântece de logodnă”, „Pe Rio Costa”, „Rugi și porunci”); proză (,,Firmituri literare”); critică și teoria literaturii („Fascinația numelui…”, „Pentru o lectură adevărată și o percepere corectă a temei”, „Portretul la criticii literari români”); teoria presei („Structura variată, natura expresivă și valoarea artistică a pamfletului”) și altele.

Din 2015 este membru al Uniunii Scriitorilor din România iar, anul trecut, Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România i-a conferit titlul de Membru de Onoare al UZPR și – „pentru prestigioasa contribuție adusă lingvisticii românești, de-a lungul unei bogate cariere pedagogice, și pentru perseverența demersului profesional dedicat presei” – „DISTINCȚIA <PAMFIL ȘEICARU> pentru cercetarea limbajului journalistic”. În propunerea făcută, în cadrul Consiliului Director al UZPR, Nicolae Băciuț sublinia că Dorin N. Uritescu „a realizat o lucrare de excepție, de mare importanță pentru breasla jurnalistică”: „a-l premia pe Dorin Uritescu (…) este un bun augur atât pentru UZPR, cât și pentru întreaga breaslă, care are ocazia de a sta față în față cu evoluția (sau involuția) pe direcția transmiterii limbajului jurnalistic, având deplina proprietate a termenilor în limba română”.

Printre „Firimituri literare”

Pentru Dorin N. Uritescu, după cum mărturisea într-un interviu, „patriotismul înseamnă, în primul rând, să ai un respect pentru propria familie, pentru că „patriotism” vine de la pater, de la părinte. Patriotismul este, de fapt, o grijă pentru a nu necinsti faptele strămoşilor”. Poate de aceea, la el, întoarcerile acasă, fie doar și sub forma aducerilor aminte, înseamnă respect pentru înaintași, pentru glia pe care s-a născut, pentru satul Vinerea, locul unde și-a format perceptele morale de care nu se va lepăda niciodată.

Cartea ,,Firmituri literare” vorbește despre Vinerea și vinereni, este un buchet cu povești pline de tâlc, din diverse spații și timpuri, spuse de oameni ai locului. Dacă la Sadoveanu naratorii se adunau la Hanul Ancuței, cei ai lui Marin Preda îl însoțeau pe Moromete în Poiana lui Iocan, țăranii lui Dorin N. Uritescu aveau „un loc de întâlnire” la Moara de Sus, unde „veneau să macine grăunțele de grâu și de porumb” iar „până le venea rândul la râșnit boabele, fiecare povestea o întâmplare de pomină din partea lui de sat…”

„Firimiturile” lui Uritescu sunt mici perle literare în care descoperim o impresionantă galerie de personaje – cuvântători sau eroi ai întâmplărilor pe care le spun celor ce îi ascultă – Petrică Ursu, învățătorul Molodeț, Moș Roabă, Ion Samoilă, Văsălie Cujerean, Ovidiu Radu, Ovidiu Zaharia, Victor Săpunaru, Viorica Bârsan, Mircea Romcea, Ghiță Oancea, Iulus Covaciu, Onu Romoșan, Aurel Turlea, Cezar Șuteu, Valeriu Sârbu, Moș Postăi, Vasilică Bura, Pătruț Simedru și mulți alții. Aceștia ne introduc, prin poveștile lor – parcă adevărate secvențe cinematografice – în cadre rurale (unele aproape naturaliste) din lumea satului în care s-a născut autorul. Cele mai multe sunt basmele copilăriei lui, dar venite dintr-o realitare fără romanțări. Așa aflăm și noi de ce vinerenilor le zice cuci; cum și-a făcut Samoilă privată cu oglindă ; de ce a fost poreclită Frosa Herlea căcăciosă ; cum striga Săpunaru, și beat criță, „neamu nost!”; de ce se scăldau vinerenii în „chelea goală”; cum se făceau serbările școlare comuniste ; despre politizarea „suduielilor”: „sî-mi suji proprietatea privată”, „trăsni-te-ar mărirea cotelor”, „băgate-aș în colhozul mă-tii”…

Dacă ar trebui să (re)povestesc una din „întâmplările” adunate în această catre, m-aș opri la cea spusă de Tefil Oană („Dacă vin americanii”). Acțiunea se petrece în anii când s-au instalat comuniștii la putere și s-a hotărât ca toți să fie cuprinși în „câmpul muncii”, inclusiv țiganii. Unora nu le plăcea programul cu ore fixe și mult de lucru, dar alții au acceptat, că aveau un salariu fix, concediu, bilete la băi…„Ca să râdă de ăștia”, Ceasu cel Bătrân, care avea o „bandă de muzică lăutărească”, le-a făcut o cântare: „Ce ne facem noi țiganii/Dacă vin americanii,/Că ne scoate din service,/Și ne-mpușcă cu alice!” Cum și prin sate erau cozi de topor (informatori ai securității), l-au dat în gât și Ceasu a fost dus în Deltă, la tăiat de stuf, ca „dușman al poporului”. După mulți ani, când s-a întors acasă, foarte bolnav, printre cunoscuții, care l-au vizitat, au venit și cei ce l-au turnat. Deși pe patul de moarte, Ceasu nu s-a răbdat să nu le spună câteva versuri răzbunătoare: „Mă, duce-vi-ți în pace,/Nu mai aveț ce îmi face,/Nu pot nici să vă înjur,/Să mă mai pupați și-n cur!”

În toate povestirile nu găsim nimic idilic, ci retrăim în satul real (mai ales cei care îl cunoaștem mai bine) cu țărani harnici, deschiși la vorbă, chiar puși pe snoave, cu ironii fine venite dintr-un har nativ. Chiar și numai din aceste motive, cartea este plăcută la lectură; cititorii mai în vârstă pot să arunce o privire spre anii copilăriei, iar cei mai tineri pot afla întâmplări ce, poate, le credeau neverosimile.

Iubiri pe Rio Costa

Volumul „Pe Rio Costa (balade erotice)” pare să continuie povestirile din „Firimituri literare”, doar că, de această dată, avem un singur narator – Dorin N. Uritescu – care se „spovedește”(în versuri) cu aventurile lui de dragoste din anii tinereții („În adolescența mea tumultoasă,/Exersam seducția, ca act de cultură/Cu câte o fată bogată și frumoasă/Lucru mai rar cuprins în literatură” – „Bogat pe Rio Costa”). Aflăm cum a avut-o odată, „pe o blană de urs roșcată”, pe soția vânătorului, și-a iubit-o „și-n via cu rod/Pe Rio Costa în Câmpul lui Brod”. Sub „jilipul morii”, unde „prin deschinzăturile scâdurilor sparte/Jocuri de apă din toate părțile tâșneau” o invită pe Carmen „pe un tărâm femecat”: „Eu o ajutam strângând-o blând de mijloc/Când ridicând-o, când aducând-o în jos/Iar ea mă ajuta să păstrez cadența/Ea căreia îi era binecunoscută decența!”. Poetul își amintește de frumoasa Constanța „Fata de <după grădini>”, iubită de popă și poreclită de preoteasa geloasă „mamzel san chilot” („Ajuns la dig, din mulțimea de fete am remarcat/Pe Constanța despletită, c-un picior peste celălalt aplecat”), pe care, la mulți ani după ce „s-a insatalat cumplitul socialism/Și ni s-a interzis să mai facem nudism”, nu poate să și-o închipuie făcând baie „cu sutien și bikini”. Sunt evocate multe alte „episoade” din viața amoroasă a poetului (un Casanova local): cu „Fata de <Pe deal>”, ce avea „sânii mici”, „dar tari ca piatra de râu”; cu „Regina oilor”. pe care o învățase „pe Rio Costa de toate” și a „sfătuit-o și să fugă în străinătate”; cu Delia, „studenta plină de temperament”; cu Laura, Morărița. Katia (profesoara de rusă), Bianca…

Sunt pline de umor aventurile cu nomenclaturistele vremii (că doar și ele mâncau sărat), care se temeau mai tare de partid decât de bărbați: „Și c-un glas stins, pe un tot ispășitor/M-a rugat să nu spun nimănui nimic/ Să nu se audă la partid, să aibă vreo consecință/S-o critice, sancționând-o, la raion în ședință” („Secretara de partid”). Iar limba de lemn (pe cealaltă doar autorul o știe) a activistei de partid, pe care-o folosește și în cele mai intime momente, te face să râzi cu lacrimi: „M-a uimit jocul erotic sălbatic, care-a urmat,/ La ce artificii, activista de partid s-a dedat,/Abandonându-mi-se toată în brațe-a stigat;/ Rupe-mi bluza!…Mușcă-mă pe gât!/Zgârâie-mă pe față!…Înjură-mă urât!…/Smulge-mi fusta!…Bate-mă măr!…/Dă-mi palme!…Trage-mă de păr!/Ia-mă de urechi!…Mai cu ambiție!…/Pune-mi cătușe!…Du-mă la miliție!…/Sugrumă-mă lent!…/Citește-mi statutul!…/ M-am speriat când am înțeles că-i abia începutul./ Am ajuns și la punctul culminant, c-o ținuse boala!/ Când mi-a cerut în extaz; Cântă-mi Internaționala!/ Și mă gândeam dacă o s-o țină așa sminteala/O să-i cânt Internaționala, mărețul lor imn/Adecvat situației: prin sex s-o-nfăptuim!/Că poate-i producea starea de erotism/Ripostând sexual la atitudinea anticomunistă/Ca o adevărată, vigilentă activistă/Și-atunci am grăbit cum am știut deznodământul,/ În momentul când mi-a cerut să iau cuvântul./A fost ce-a fost dar și postludiul m-a surprins;/Ca și cum nimic nu s-ar fi petrecut, s-a uitat la ceas/La ora unu am ședință de analiză, te las,/Am văzut, suntem pentru amândoi, e unanimitate!/Deci, mâine avem ca sarcină să muncim mai departe.” („Pe Rio Costa cu activista de partid”).

Mai mulți critici, analizând volumul, fac trimiteri la Ioan Budai-Deleanu, Francois Willon, Miron Radu Paraschivescu sau chiar la Emil Brumaru (arătând că nici chiar așa). Eu m-aș rezuma să îl compar pe Dorin N. Uritescu doar cu el însuși: dacă în „Firimituri literare” scriitorul prezintă întâmplări, auzite de la altii, din satul său natal, în „Pe Rio Costa” poetul versifică poveștile de dragoste pe care le-a trait în același spatiu, pe Râul Coastei (adică Râul Cugir) care – așa cum spunea jurnalistul Constantin Predescu – „își poartă susurul de neuitat în inimile vinerenilor, indiferent unde s-ar afla”: „Rio Costa, spațiu de dor și mister,/Unde toate durerile vieții pier,/ Unde se nasc bucurii de neuitat/Și păcatele-n iubire-s de neiertat…”. Ca un corolar, poetul își incheie volumul, nostalgic, cu iubirea supremă: „Unde ești Rio Costa, că nu te-am regăsit!/Ți-au furat apele, din rațiuni, zic ei, superioare/Ți-au regularizat cursul, te-au îndiguit,/Ești de nerecunoscut, un pârâu oarecare/Adevărat, vremea a săpat adânc în trupul firii…/Sunt o aducere aminte, nu mai sunt voievodul iubirii../Iartă-mă Rio Costa că nu te-am putut salva!/Rio Costa, Rio Costa, din mintea și inima mea!” („Rio Costa, dragostea mea”).

Cinci capodopere, într-o nouă viziune

O carte de critică literară nu e ceea ce ți-ai dori cel mai mult să citești. Și totuși…„Pentru o lectură adevărată și o percepere corectă a temei” a d-lui Uritescu este o lucrare pe care o studiezi cu plăcere, poate datorită spiritului polemic (în special cu autori de manuale școlare ori culegeri cu subiecte de bacalaureat), poate datorită creațiilor analizate, învățate, de toți, în liceu („Floare albastră” de Mihai Eminescu, „De ce-aș fi trist…” de Tudor Arghezi, „Plumb” de George Bacovia, „În grădina Ghetsemani” de Vasile Voiculescu, „Răscoala” de Liviu Rebreanu), și, cu siguranță, datorită interpretărilor noi, inedite, excelent documentate, care răstoarnă tot ce am crezut că știm, încă de pe băncile școlii.

Nu e de mirare că istorici și critici literari cunoscuți au avut alese cuvinte de apreciere la adresa cărții și autorului. Ion Dodu Bălan consideră că este „o lucrare serioasă, temeinic documentată, folositoare propedeuticii înțelegerii tainelor creației literare” iar „autorul se oprește asupra unor aspecte controversate, nerezolvate și propune, cu competență și multă îndrăzneală, interpretări inedite”. „De acord sau nu cu interpretările/abordările propuse de profesorul Dorin Uritescu – scrie Dora Lazăr – cititorul trebuie să-i recunoască acestuia temeritatea întreprinderii, curajul de a intra în polemică nu doar cu oamenii școlii (…), calitatea argumentării, logica discursului”. Carmen Raluca Naclad crede că „în acest volum este revolta sa contra analizelor didactice inepte de care <se bucură> aceste capodopere ce promit să ajute elevii în pregătirea lor…” „Dorin N. Uritescu – concluzionează George Toma Veseliu, în prefața cărții – ni se relevă, în acest studiu, o natură complexă: sensibilitate artistică, o luciditate creatoare care pune permanent aproape totul în discuție în materie de cercetare literară, spirit pragmatic totodată care vede în hățișul lucrărilor de <specialitate> partea proastă a lucrurilor, mai ales acolo unde critica literară superficială, descoperită chiar la mari personalități, creează prejudecăți teoretice în cercetare”.

Cele cinci capodopere ale literaturii române sunt analizate de Dorin N. Uritescu „pe cuvânt”, filologic și filosofic, pe sensuri și simboluri, într-o logică demnă de invidiat chiar de un matematician. Mă voi opri doar la interpretările inedite, surprinzătoare pentru mulți, asupra apectelor controversate în comentariilor „didactice” asupra temei.

„Poezia <Floare albastră> de Mihai Eminescu a fost interpretată de aproape toți criticii literari (…) fără ca vreunul dintre aceștia să înțeleagă, cu adevărat, semnificația versului ei fundamental „Totuși este trist în lume!” – spune autorul – pentru că se face o confuzie între „condiția umană” (concept filosofic) și „condiția existențială”(viață economică, socială, politică): „Poetul, prin ultimul vers, se referă la condiția umană, iar nu la condițiile existențiale ale celor două personaje”. Dorin Uritescu consideră că „la sfârșitul poemei nu este vorba despre nostalgie, dor, părere de rău și de tristețea implicate de aceste trăiri, ci despre tristețea constatării că destinul omului, condiția sa umană (a nu se înțelege cea existențială) este tragică deoarece acesta nu găsește răspunsul la întrebarea cu ce rost ne-am trezit pe pământ?”

„Pentru o corectă înțelegere a temei filosofice din poezia <Floare albastră> – continuă autorul – este imperios necesar să analizăm în continuare poezia <De ce-aș fi trist> de Tudor Arghezi, un alt titan al liricii noastre”. „Analiza literară de manual școlar – consideră el – include greșit poezia argheziană în creațiile scrise pe tema morții”, pentru că „nu teama de moarte îl întristează pe genialul poet”, chiar dacă enumeră aspecte luminoase ale vieții sale, ci condiția umană tragică, faptul că „NU ȘTIM CINE SUNTEM, DE UNDE VENIM, ÎNCOTRO NE DUCEM…”

Analizând poezia „Plumb” de George Bacovia – pe care o vede „cea mai reprezentativă poezie simbolistă nu numai din literatura națională ci și din cea universală” – crede că cei mai mulți comentatori, „toți împiedicându-se în sensurile concrete exprimate de vocabulele utilizate în poezie: <sicriele; funerar; mort; cavou; coroanele>” (…) ajung la „fixarea eronată a temei: moartea”. „Greșit” – spune autorul. Nu este vorba de moarte, nici de omorâre, cu atât mai puțin nu avem a face cu sugestia morții, ci cu sugerarea unei trăsături, a ceea ce este cuprins de moarte: imposibilitatea comunicării” – a faptului că nu i se publică opera (sugerată prin simboluri de tehnică tipografică) și mesajul său nu poate ajunge la cititor.

Criticii literari, autori de manuale ori cursuri universitare, interpretează poezia „În grădina Ghetsemani” de Vasile Voiculescu, „după impresia făcută lor (…) ignorând surprinderea lui Iisus Hristos în studiile teologico-doctrinare”. Dorin Uritescu arată că „cunoașterea adevăratei persoane a lui Iisus Hristos și înțelegerea exactă a cuvintelor rostite de acesta în Rugăciunea de pe Munte: <Tată, dacă voiești, depărtează paharul acesta de la mine! Totuși facă-se nu voia Mea, ci a Ta>, a însemnătății rugăciunii Lui, sunt baza oglindirii artistice a momentului surprins de Vasile Voiculescu, cel mai de seamă poet religios al nostru de la Dosoftei la Ioan Alexandru”. V. Voiculescu „aduce un câștig de netăgăduit întregirii morale și spirituale a adolescenților care trebuie ajutați pentru realizarea unei lecturi corecte” iar analistul crede că mesajul teologic este: „SUNT EU PREGĂTIT, SUNT EU PREOCUPAT DE MÂNTUIREA MEA? ÎMI ASUM EU MÂNTUIREA, JERTFA CRUCII PENTRU A PUTEA VEDEA ȘI INTRA IN ÎMPĂRĂȚIA LUI DUMNEZEU?”

Surprinzătoare este interpretarea temei din romanul lui Liviu Rebreanu: „Răscoala”. Profesorul Uritescu face o temeinică cercetare – „după Revolutia din 1989 au apărut studii istorice întemeiate pe cunoașterea documentelor autentice” – și află că răscoala „nu a avut un caracter spontan (specific răzmerițelor țărănești), ci a fost minuțios pregătită, adevărat, pe fondul unor nemulțumiri…” Astfel, el consideră că problema tratată de romancierul ardelean nu este doar de natură socială (sărăcia) ci de una justițiară, politică, transmisă oamenilor satelor prin diferite mesaje și mesageri. „Călăreții pe cai albi”, despre care vorbesc mai multe personaje, nu sunt simple ficțiuni (pentru culoarea acțiunii sau chiar motivarea acesteia), ci „transformări artistice ale unei realități indubitabile, imixtiunea prin agenți profesioniști ai puterilor străine”. Faptul că acest capitol se numește „RĂSCOALA – Aspecte ale spionajului străin pe teritoriul României semnalate în roman și noul ideal țărănesc: înfăptuirea justiției” întărește convingerea că Dorin Uritescu găsește, ca temă principală, acțiunile socialiștilor care instigau la răsturnarea orânduirii de atunci prin răscoala țăranilor.

Nu intru în detaliile analizelor literare din această carte pentru că doresc să las cititorilor plăcerea lecturii, pentru a descoperi singuri argumentele pe care se bazează Dorin Uritescu în interpretarea textelor și „o percepere corectă a temei”.

O inedită istorie recentă

Am lăsat la final o carte dedicată jurnalismului și jurnaliștilor: „<MATO-GROSSO>-ul social și politic postrevoluționar”. Este un pamflet acid despre perioada postdecembristă, „un rechizitoriu la adresa clasei noastre politice, nevolnice și puse pe căpătuială” – cum aprecia Ionel Necula – dar și „un omagiu cald, izomorfic și calofil adus presei românești și ziariștilor care s-au ridicat la înălțimea evenimentelor și-au arătat o impresionantă capacitate de invenție lexicală și de nuanțare oximoronică”. După Revoluție a fost o vreme când – spune același critic literar – „teama de a nu cădea în hulitul limbaj de lemn (…) obliga noile generații de ziariști la o înnoire corelativă a limbajului, a expresiei și nu se poate spune că le-a lipsit capacitatea de invenție”, mulți recurgând la autonomaze („folosirea unui nume comun sau a unei perifraze în locul unui nume propriu”).

Dorin Uritescu „a procedat aidoma albinei care a zburat din floare în floare până a ajuns să-și umple desaga cu polen” – apreciază Florentin Popescu – pentru a reda acești ani de istorie recentă cu „materialul clientului” (jurnaliștii).

Cartea se deschide cu o explicație exhaustivă la „Ce este autonomaza”, urmează un capitol cu „Câteva exemple de autonomaze (creații lexico-semantice și stilistice cuprinse în contexte excerptate din presă și literatura beletristică – prezentate explicativ etimologic și stilistic, pentru o bună înțelegere a utilizării lor în pamfletul de față)” dintre care aș aminti: „Absurdistan pentru România actuală”; „Altercația din Decembrie pentru Revoluția Română din 1989”, „Dracula de la ape pentru Ion Iliescu”…

Pamfletul propriu-zis, care dă, de fapt și titlul cărții – „<MATO-GROSSO>-ul social și politic postrevoluționar” – ne poartă prin istoria recentă. „Când a fost de s-a petrecut Revoluția – spune autorul – impresia occidentului democratic a fost formulată cu stupoare: <domnule, ce-au putut face abderiții valahi!!!>. Atunci „Securilă” și „Pecerilă” se dau la fund, iar „Fesenilă” devine figură legendară. Dorin Uritescu ne conduce prin anii ce au urmat, în care găsim personaje cunoscute – președinți, ministri, primari, și alte multe figuri ce-au populat scena postdecembristă -, toate prezentate cu autonomaze care mai de care mai amuzante. Ion Iliescu este „emanatul”, „bunicuța”, „zâmbitorul din Jilțul Cotrocenilor” etc., etc. Apare apoi pe scena politică Emil Constantinescu, „Țapul, care nu are priceperea să <Bush-ească> pe neocomuniști și se mulțumește să fie <un Don Quijote călare pe o Rozinantă algoritmică de partide>”. Băsescu este „noul dictator de la Cotroceni, actorașul de la Golden Blitz care o promovează scandalos pe <sosia actriței Reese Whiterspoon> a <blondei de la Drept>, care ajunge Cancelara PD-ului (…), <amanta chiriașului de la Cotroceni>”.

Cum un pamflet nu poate fi povestit, pentru că își pierde savoarea, vă îndemn la lectură. Conform DEX, pamfletul este o scriere „cu caracter satiric”, în care se „înfierează anumite tare morale, concepții politice, aspecte negative ale realității sociale, trăsături de caracter ale unei persoane etc”; cum a reușit Dorin Uritescu să facă acest lucru, folosindu-se de autonomaze din presa vremii, veți descoperi citind cartea. Pe care eu o consider – ca și Florentin Popescu – „un regal literar și publicistic”.

Nu aș dori să închei fără a preciza că, în finalul cărții, prof. dr. Dorin N. Uritescu aduce un „Omagiu jurnaliștilor”. Sunt pomeniți 385 de ziariști care au creat și utilizat în presa vremii autonomaze, multe dintre acestea folosite de autor ca „material artistic”. Sunt nume binecunoscute precum: Tudor Octavian, Mihai Creangă, Vadim Tudor, George Coandă, Radu Tudor, Cornel Nistorescu, Cristian Tudor Popescu, Dinu Săraru, Corneliu Vlad, Fănuș Neagu, George Vulturescu, Radu Ulmeanu, Ion Cristoiu, Nicolae Băciuț, Dragoș Pătraru, Alexandru Cistelecan, Doru Dinu Glăvan, Firiță Carp, Sorin Stanciu, Gheorghe Văduva, Roxana Istudor, Șerban Cionoff, Cornel Cipariu și alții. Mă bucur că, în această galerie impresionantă de jurnaliști, am descoperit și numele meu. Mulțumesc, domnule profesor!

VASILE FILIP