ARAD. După ce, o viaţă întreagă a scris şi a rescris poezie, Ioan Dehelean a ajuns să îşi publice prima carte, „Ţipătul bufniţei”, tipărit la Editura Brumar, abia odată cu lăsarea la vatră, la 61 de ani. Soldat disciplinat al poeziei, cititor atent şi exigent de literatură, el scrie o poezie aparent ermetică, dar limpede, cu mesaje destul de clare spre orizontul iniţiaţilor. Rezervat faţă de cititor, dacă nu chiar indiferent, poetul conturează un univers al nopţii (mai multe poeme se numesc „Noaptea”, „Întunericul”, „Paşii unui orb”, „Înotând noaptea”…) şi al căutării oarbe, un labirint închis, aşa cum îl defineşte în ultimul poem al volumului. E un lirism grav şi dens care se trage din rostirea încărcată de energii a vechilor ritualuri. Un lirism care nu e interesat de literatura vieţii cotidiene, de realitatea prozaică sau bufonă, descoperite de generaţia optzeci. Cuvintele au o putere de atracţie şi gravitează ca albinele în jurul stupului. . El, ţipătul, apare în poemul „Vibraţia sau cea dintîi frontieră”, care e un fel de facere şi turn babilonic în acelaşi timp:
„Mai întîi noaptea.// Apoi ţipătul bufniţei!// Apoi cîteva fire limpezi/ ce-ţi trec cu viteză nisipul prin corp// Eşti singur acum/ mult mai singur decît Dumnezeu/ în cerul său luminos.// Doar tu şi această senzaţie nesănătoasă de frig// În stînga, cerul şi iadul deschis/ În dreapta, cerul şi iadul deschis/ Înainte, dar mai ales înapoi, cerul şi iadul deschis/ Unii simt nevoia să fluiere/ alţii să urineze/ alţii încremenesc pur şi simplu/ în locuri sălbatice pentru care nu s-au născut// Şovăielnici sau fără putere/ somnambuli sau nebuni/ veseli sau trişti/ asudaţi de pomană/ ori vineţi de încordare/ fiecare este în sine/ o cărămidă din turnul vestitului Babilon/ dar ce scrie pe ea// nimeni nu ştie.”
Avem aici perspectiva unui poet discret, aşezat în centrul unei lumi decadente care se distruge pe măsură ce se construieşte şi unde „fiecare este în sine”…
Poet al răspântiei şi al ieşirii din întuneric, printr-un efort unic de încordare şi aşteptare, Ioan Dehelean ne dă, în memorabilul poem „Nu existau drumuri”, o imagine a exodului, un anabasis al neamului său, „mîndru şi ars”, într-un spaţiu în care „cloceşte neliniştea”. Cuvântul rar şi greu, încărcat de magie şi puteri mirabile dobândeşte un timbru profetic.
Titlurile poemelor reflectă starea de spirit a unei fiinţe care iese din sine şi emană luciditate, prudenţă şi calm; ele dezvăluie o mare capacitate de autocenzurare şi o stăpânire de sine, însuşiri care lipsesc din peisajul literar actual.
„Caz singular”
Chiar dacă rămâne cantonat în orizontul de aşteptare al poeziei expresioniste, asimilată de generaţia 70, poetul Ioan Dehelean nu e prizonierul nici unui model şi al nici unei mode. Formula poetică, de un modernism temperat, puţin blazată în pesimismul ei, ne relevă un caz singular, original, de o certă valoare.
Citat: „Un rîu nu e totuși/decît un rîu/Apa șoptește roșcată/piatra ascultă și/arde” („Asfințit”)
Citiți principiile noastre de moderare aici!