Chiar şi atunci când e iminentă, moartea nu e uşor de anunţat. Fie că trebuie să-i dai vestea omului aflat pe patul de moarte, fie că trebuie să-i informezi familia, aparţinătorii. Prin natura meseriei, medicii sunt puşi cel mai frecvent în postura de a anunţa sfârşitul vieţii unui om.
Cum e să dai vestea morţii? „E înfiorător! Încerci să o faci cu un pic de detaşare faţă de ceea ce s-a întâmplat, cu un pic de compasiune pentru familie, dar e… crâncen. Şi niciodată nu e la fel” – mărturiseşte medicul cardiolog Cristian Dină. Dacă el se referă la modul în care sunt anunţaţi aparţinătorii celui care a murit, dr. Szekely Orban Csaba, medic oncolog, ne spune cum e abordat subiectul morţii în relaţia cu bolnavii de cancer. „Singura persoană care are dreptul să afle diagnosticul e bolnavul. Şi noi le spunem pacienţilor diagnosticul în funcţie de starea fiecăruia, de psihicul fiecăruia, în funcţie de cum insistă să le spunem diagnosticul. Sunt pacienţi care vin şi spun «domnu’ doctor, ştiu ce am, dar spuneţi-mi cum stau». Dar sunt şi pacienţi care se miră, nu vor să recunoască că au cancer. După mine, reacţia medicului trebuie să fie personalizată, adaptată particularităţilor fiecărui bolnav. Când vii la Oncologie, ştii. Nu poţi să ţii secret că ai cancer când faci tratament pentru cancer” – explică dr. Szekely. El spune că majoritatea pacienţilor săi simt când se apropie moartea, dar consideră că un medic „nu trebuie să-i spună niciodată unul bolnav «acum mori»”.
Unii speră, alții abandonează
Medicul oncolog susţine că, în cele mai multe cazuri, „aparţinătorii vin la noi şi ne roagă să nu-i spunem bolnavului diagnosticul. Dar normele sunt clare: pacientul e singurul care are dreptul să afle diagnosticul. Şi el e cel care numeşte altă persoană la care avem voie să spunem diagnosticul. Dacă bolnavul nu ne dă voie să-i spunem nici măcar soţiei, atunci nu avem voie să-i spunem.”
În ceea ce priveşte atitudinea bolnavului aflat pe patul de moarte faţă de moarte, există două tabere: a celor care luptă şi a celor care abandonează. Unii refuză să depună armele, alţii renunţă să mai spere. „Majoritatea bolnavilor ştiu că se apropie moartea. Şi foarte mulţi renunţă la tratament fiindcă – spun ei – simt că nu mai rezistă şi că nu mai au mult de trăit. Noi continuăm să le dăm tratament, vedem cum îl suportă, dacă se alterează starea generală atunci intervenim cu terapii de susţinere şi îi programăm peste trei săptămâni. În acest fel creşte credinţa în însănătoşire. Trebuie să-i implantăm bolnavului această senzaţie, că are şanse” – punctează dr. Szekely Orban Csaba.
Moartea, deloc surprinzătoare
Când simţi că şansa la viaţă e tot mai mică, când în salonul de spital te înconjoară oameni „aflaţi în ultima fază”, care vorbesc doar despre moarte, atunci aproape că eşti resemnat. Ştii – şi, la fel ca tine, ştie toată familia – că nu mai e mult până când organismul va ceda, până când inima se va opri.
„De obicei, aparţinătorii pacienţilor internaţi la noi pe secţie (Hematologie-n.r.) sunt pregătiţi dinainte. La noi, pacienţii sunt cu boli grave, de obicei în fază terminală, şi aparţinătorii sunt pregătiţi pentru varianta în care persoana va deceda. Sunt foarte rare cazurile în care pacientul să moară subit, iar aparţinătorii să fie surprinşi că pacientul a decedat” – spune dr. Alciona Sas, medic specialist hematolog.
Chiar dacă aşteptau vestea morţii unei persoane dragi, familia mai are o mulţime de întrebări pe care le adresează medicului. „Imediat după ce află de deces, ne întreabă de ce a murit, unde a murit, pe ce secţie, dacă s-a chinuit sau nu… Mai au nedumeriri şi în privinţa evoluţiei bolii şi atunci le explicăm despre boală, despre felul în care s-a agravat în ultima perioadă. Aparţinătorii vor foarte mult să ştie dacă s-a făcut tot ce s-a putut pentru pacient. Şi atunci trebuie să le dăm informaţii medicale suficiente şi să avem alocat un timp pentru discuţia cu ei pentru ca oamenii să se convingă, să aibă răspunsuri la întrebările ridicate” – explică dr. Alciona Sas.
Aparţinătorii, pregătiţi dinainte
Şi pe Secţia de Anestezie Terapie Intensivă (ATI) sunt internaţi mulţi bolnavi în stare foarte gravă, mai aproape de moarte decât de viaţă.
Dr. Cristian Nicolescu, medic primar ATI, ne oferă câteva detalii privind modul în care vestea morţii este adusă la cunoştina familiei celui decedat. „În principiu, noi pregătim aparţinătorii pacientului pentru că noi avem o experienţă. Bazându-ne pe diagnostic şi pe starea clinică a pacientului, care este foarte gravă, din timp pregătim aparţinătorii în vederea conştientizării faptului că pacientul are şanse minime sau chiar nule de supravieţuire. Evităm să spunem direct «pacientul nu mai are nicio şansă». Încercăm să le explicăm din timp că şansele sunt minime, iar în momentul în care se produce decesul – care preferăm să nu fie ceva spontan –, atunci încercăm cumva să-i consiliem. Consilierea constă şi în condoleanţe şi în faptul că le explicăm că tot ce s-a putut face din punct de vedere medical, am încercat şi s-a făcut. Aceasta e atitudinea şi procedura pe care noi o facem într-o astfel de situaţie.”
Între detaşare şi implicare
Detaşarea faţă de decesul unui pacient este esenţială pentru un medic. Dar sunt şi cazuri în care reacţionează omul din medic. Dr. Cristian Dină, medic primar cardiolog, ne-a vorbit aproape lăcrimând despre situaţiile în care familia este înştiinţată despre moartea cuiva drag.
Nici nu ai cum să nu te emoţionezi când îţi vine în minte imaginea unei femei cu doi copii în braţe, în sala de aşteptare, iar alături, în sala de operaţie, bărbatul ei – care suferise un infarct – tocmai şi-a dat ultima suflare. Orice ai spune într-o asemenea situaţie, nu este suficient. Nici măcar un medic – fie el cu experienţă – nu poate rămâne insensibil la aşa ceva. Nu are cum să uite.
Sunt însă şi cazuri când, deşi pacientul moare, aparţinătorii înţeleg perfect situaţia şi sunt convinşi că s-a făcut tot ce s-a putut. Dr. Cristian Dină rememorează cazul unei paciente cu infarct miocardic acut, rezolvat în sala de operaţie, cu evoluţie foarte bună din punct de vedere cardiac. Ulterior, însă, din cauza unor complicaţii respiratorii neprevăzute, pacienta a murit. După deces, fiica pacientei a venit la medicul cardiolog pentru a-i mulţumi pentru felul în care s-a ocupat de mama ei. „A fost impresionant pentru că, de regulă, din cauza demonizării de multe ori nejustificate a sistemului şi a profesioniştilor din sistem, toţi au suspiciunea că poate se putea face mai mult, că poate putea fi tratat mai bine în altă parte. E într-un fel recompensant când familia unui pacient decedat vine şi îţi mulţumeşte pentru felul în care te-ai ocupat de el” – subliniază dr. Dină.
Medicul cardiolog crede că „oamenii au nevoie de informaţii şi cu cât le dai mai multe informaţii, cu cât comunici mai mult cu ei, cu cât le explici mai bine, cu atât rămân mai puţine zone de nelămurire şi de suspiciune.”
Din păcate, chiar lămuriţi şi convinşi că s-a făcut tot ceea ce se putea face, suferinţa aparţinătorilor rămâne. La fel ca golul lăsat în vieţile lor de către cei plecaţi într-o altă lume.
Citiți principiile noastre de moderare aici!