Despre prozatorul şi profesorul universitar Gheorghe Schwartz s-au scris zeci de articole şi cronici literare elogioase. De aproape patru decenii sexagenarul scriitor domină în topul celor mai harnici prozatori şi jurnalişti arădeni printr-un impresionantul număr de cărţi, pe care le-a publicat într-o cadenţă de-a dreptul de invidiat de către ceilalţi confraţi locali, care au rămas mult mai comozi, unii dintre ei ajungând chiar plafonaţi. Spre deosebire de cărţile multor scriitori ante-decembrişti, cele scrise de prozatorul Gheorghe Schwartz continuă să suscite un real interes, nu s-au devalorizat, dimpotrivă, unele au cunoscut chiar mai multe ediţii consecutive, lucru care ne certifică valoarea lor artistică, compoziţională, ideatică şi ficţională. Personajele sale – ne gândim în primul rând la romanele „Martorul” (premiul CC al UTC), „Spitalul”, „A treia zi”, „Efectul P.” – se mişcă dezinvolt într-un spaţiu contemporan (sau istoric) ficţional, într-un set de valori morale (ori imorale) implicite, le putem „identifica”, „vizualiza”, ca entităţi psihologice distincte. Excelează de asemenea cărţile de proză scurtă „Ucenicul vrăjitor”, „Minimele maximele” şi „Castelul albastru”.
Dar lucrul care fascinează cel mai mult şi puternic creaţia romanescă a lui Gheorghe Schwartz este aventura „demiurgică” încorporată în epopeea literară „Cei O sută” – un proiect de 12 romane (dacă am reţinut bine) unic în întreaga noastră istorie a literaturii române, din care au apărut deja opt volume („Anabasis”, „Ecce homo”, „Oul de aur”, „Mâna albă”, „Vara rece”, „Axa lumii”, „Culoarul templier” şi „Secretul Florenţa”).
Alături de romanele de ficţiune şi de numeroasele proze scurte, profesorul universitar şi jurnalistul Gheorghe Schwartz s-a remarcat şi printr-o serie de cărţi dedicate studenţilor, cadrelor didactice şi ziariştilor din întreaga mass-media. Amintim volumele: „Politica şi presa” (2001), „Limbajul individului om, liber şi sănătos” (2005) şi altele, iar în această vară apariţia volumului „Editorialul” (Ed. Universităţii „Aurel Vlaicu”), asupra căruia ne-am propus să facem câteva sublinieri.
În prima parte a cărţii, în stilul cursurilor universitare, pe baza unei bogate bibliografii, Gheorghe Schwartz prezintă, din punct de vedere teoretic, „Editorialul”. Acesta defineşte, ce este editorialul? şi cine este editorialistul?, după care prezintă codul deontologic al editorialistului şi fixează locul acestuia printre ceilalţi jurnalişti, cu referiri la presa centrală şi la presa de proximitate. Prima parte continuă cu prezentarea teoretică a „Articolului de fond”, cu regulile deontologice ce se impun, şi, în câteva capitole succesive, analizează raporturile specifice între editorialist şi un jurnalist specializat; între editor şi editorialist, ori caracteristicile editorialelor dintr-un ziar oficios (laic, religios sau dintr-un organ de presă al unei minorităţi naţionale). Această primă parte, teoretică, se închei cu prezentarea diferenţelor între editorial şi comentariul de presă.
În partea a doua, Gheorghe Schwartz exemplifică aserţiunile şi definiţiile prezente în capitolul teoretic, cu o antologie proprie, de 100 de editoriale, pe care le-a publicat de-a lungul anilor. Cele 100 de editoriale – care au rezistat cu succes efemerului cotidian – sunt împărţite tematic în: politice, culturale, ocazionale, sociale, satirice şi sportive; fiecare grupaj deschizându-se cu o succintă „mini-prefaţă”, cu explicaţiile „tehnice” de rigoare, oferind cititorului, per ansamblu, o lectură interesantă, confortabilă şi instructivă.
Emil Şimăndan
Citiți principiile noastre de moderare aici!