Dorule, cred că ești printre cei mai vechi în teatru. (Te-am cunoscut chiar înainte de a veni la ziar și sunt și eu în presă cam de un sfert de secol). Îți amintești cum ai ajuns în slujba Thaliei? Ce te-a făcut să vii spre scenă?
Doru Nica: Tocmai pentru că ne cunoaștem de pe vremea când amândoi eram în prima ediție nerevizuită și adăugită (ca acum) cu ani și kilograme, sunt tentat, ca la fiecare întrebare, să-ți dau două răspunsuri: unul serios și altul mai șugubăț. Nu de alta dar acum 25 de ani nu cred că varianta asta stătea în picioare. Sunt cu siguranță mai vechi decât zugrăveala și tencuiala teatrului că am prins de-a lungul anilor două renovări (una interioară și alta exterioară). În slujba Thaliei am ajuns tot datorită taliei (personale) iar spre scenă m-a făcut să vin regizorul tehnic care m-a chemat.
Și acum serios. Din păcate, iată-mă la vârsta, hai să-i zicem, deplinei maturități. Parcă mi-e teamă să spun a senectuții. Chiar dacă mă dau eu glumeț, nu are cum să nu mă apuce nostalgia privind retrospectiv ce s-a întâmplat cu mine. Cert este un lucru: teatrul în care am debutat eu este în proporție covârșitoare în ceruri… Sunt de atunci aproape patru decenii. Amintirile au rămas, însă, destul de proaspete. De prezența mea în această instituție se fac „vinovate” mai multe persoane, dar și destinul personal.
În copilărie m-am trezit că mă atrăgea mai mult literatura dramatică. Am fost canalizat, însă, și de o mare profesoară, care mi-a fost și vecină, Hortensia Economu, nepoata pictorului Luchian și colaboratoare, în tinerețea ei, a marelui istoric N. Iorga. Apoi, în liceu, am fost încurajat de o doamnă profesoară de română excepțională, Otilia Hagău, căreia îi transmit și pe această cale mulțumirea mea și cele mai frumoase gânduri. Dar cei care m-au luat de mână și m-au suit efectiv pe scenă au fost cei care, în 1948, fondau această instituție, Olimpia și George Didilescu, cărora le păstrez o vie amintire și prețuire.
Ai făcut aproape de toate în teatrul arădean. Te-am văzut în roluri mai mici și în roluri mai mari. Să începem cu primele, pentru că Garabet Ibrăileanu spunea că rolurile secundare sunt cele mai frapante și se fixează mai ușor în mintea spectatorului. Care crezi că au fost cele mai frumoase?
Doru Nica: Mai bine să fii mare într-un rol mic decât mic într-un rol mare. Anthony Queen a fost descoperit în al treilea rând de figuranți pentru că avea ceva special, apropo de destin. Acum și rolurile de mai mică întindere au farmecul lor, dar și gradul de dificultate pe măsură pentru că, dacă-l ratezi, nu mai ai timpul fizic să-l redresezi. Nu întâmplător rolurile mici făcute bine sunt considerate mici bijuterii.
La un rol de mare întindere îți mai poți permite să-l începi mai jos și să-l crești pe final, dar la astea mici e mult mai greu. Apropo de rol mic, circulă în teatre o glumă: „- Nu te-am văzut aseară în spectacol! – Probabil ai scăpat batista și te-ai aplecat s-o iei!” În cazul meu cel mai de întindere rol a fost recent, în „Conu Leonida”, în care două treimi din spectacol am stat întins în pat.
Dacă ar fi să alegi între personajele pe care le-ai interpretat, care ar fi cele mai importante în cariera ta de actor?
Doru Nica: Primul, Spiridon din „O noapte furtunoasă” (15 octombrie 1973) și ultimul, Sir Toby din „A douăsprezecea noapte” (22 ianuarie 2012).
Ai „cochetat” și cu regia. De curând ai pus în scenă „Conu Leonida față cu reacțiunea” de I.L. Caragiale. Un demers curajos, aș zice, pentru că este o piesă „grea” (cu personaje puține și, oarecum, statică). De ce ai ales această comedie și cum crezi că a fost receptată de public?
Doru Nica: Am ales acest text din mai multe considerente. În primul rând este „al dracu” de actual și pentru că nenea Iancu pentru români trebuie să fie ce este Shakespeare pentru englezi. Adică aproape o religie și nu spun vorbe mari aici, dar, peste două sute de ani, Caragiale se va juca și va fi la fel de actual pentru români. Nu de alta dar e greu de presupus să fie într-un timp atât de scurt mari mutații în gena neamului. Ceea ce am „comis” eu la sala Studio (dar s-a jucat și în sala mare) a fost de fapt o farsă la farsa marelui dramaturg. Gurile rele spun că a fost primită destul de bine de public. Chiar dacă ar fi să luăm în calcul doar faptul că a fost vizionată de toate liceele, profesional și economic, ne-am făcut datoria.
Mai ai „un singur dor” la teatrul arădean?
Doru Nica: Mai am un „dor” la teatru: Doru Păcurar, scenograful! Și, serios, profesional îmi „dor”esc să fiu util cât se va putea dar tare mi-aș dori să fim puțin mai respectați. Nu de alta, dar suntem atât de vulnerabili, încât ne împuținăm pe zi ce trece. Îmi mai „dor”esc să vină ziua când să ni se dea înapoi cei 25% din salariu și eu să refuz. Serios? În glumă! …
Rol de „suporter”
Născut la 29 iunie 1953, la Chișineu-Cris, absolvent al Universității Babeș-Balyai, Facultatea de Teatru și Televiziune, Doru Nica a interpretat peste o sută de roluri. Dar, cum îi place să spună, este și „doctor în UTA” având, de-a lungul anilor, „rolul” de crainic al stadionului.
„Cele mai frumoase roluri sunt cele pe care nu ai apucat încă să le joci” (Doru Nica)
Actorul din „culisele” scenei
De-a lungul anilor, Doru Nica a lucrat cu mulți actori, regizori și chiar mulți directori.
L-am întrebat dacă-și amintește întâmplări anecdotice din teatru…
„Ele sunt multe și chiar mi-am propus să le aștern odată și odată pe hârtie, dar tare mă tem că nu va mai fi timp pentru așa ceva, a început Doru Nica. Să-ți relatez una din tinerețe: Era director Dan Alecsandrescu, un personaj colorat și inconfundabil, chiar numai pentru faptul că graseia în dulcele grai moldovenesc și, bineînțeles, nu am putut rata ocazia să-l imit. Dar nu m-am limitat la atât. Eram într-un turneu prin nordul țării și, fiind spre finalul lui, toți așteptam să ajungem cât mai repede acasă, dar șeful mașinist susținea că vom întârzia o zi pentru că nu încăpea tot decorul în camion și o parte trebuia pus și în autobuzul actorilor. Era doar o ambiție a lui și atunci am pus pariu cu colegii că vom ajunge la timp acasă. Nimeni nu știa cum. Din camera de hotel l-am sunat pe șeful mașinist imitând vocea directorului și i-am cerut să se prezinte de urgență la sediu. Ba mai mult, l-am chemat acasă la acesta, duminica, la 8 dimineața. Farsa a reușit atât de bine încât am ajuns la timp acasă, mașinistul s-a prezentat duminică dimineața acasă la director care, neștiind despre ce era vorba, l-a trimis la un consult medical. Dar cum e la români, cineva a sifonat și o lună directorul nu mi-a răspuns la salut, dar noi ne-am amuzat în continuare că eram tineri și fericiți”.
vasile.filip@informmedia.ro
Citiți principiile noastre de moderare aici!