ARAD. Tema, din acest an, a colocviilor „Scrisul Românesc” s-a numit „De la cenzura impusă la autocenzură” iar Lia Faur a susținut un referat cu titlul „Cenzura mea, n-am să te pot uita…” Lucrarea poetei arădence a apărut și în numarul 11 (pe noiembrie 2014) al revistei „Scrisul Romanesc”.
„Subiectul este pe cât de simplu, după abordarea generoasă a acestei teme în perioada postdecembristă, pe atât de complicat, dacă ai fost însuşi supus cenzurii şi autocenzurii – subliniază poeta Lia Faur. Vrând-nevrând, cei care au trăit în perioada comunistă, se gândesc automat la cenzura impusă de sistem şi la autocenzura necesară individului pentru a supravieţui, fie el om de cultură, om politic, sau om, pur şi simplu (…) Ceea ce-mi amintesc sunt îndemnurile sau întrebările care luau uneori forme ameninţătoare: „ai grijă ce vorbeşti“, „nu e voie să spui asta!“, „să nu te audă cineva!“, „cui ai mai spus?“, „ce ştii?“, şi în care simţeam frica neobişnuită ce depăşea puterea de rezolvare a problemelor, din partea familiei. Am ştiut mereu că nu e voie să spun bancuri cu Ceauşescu, nici să râd de ele în public, chiar dacă în şcoală aceste bancuri erau la ordinea zilei (…) Revenind în prezent, nu poţi să nu constaţi că amintirile tale, oricine ai fi, născut în anii ʼ60–ʼ70, sunt un amestec ambiguu de bucurii, nostalgii şi tristeţi. Şi, curios, acestea din urmă, apărute abia după ce au trecut ani de zile şi ai aflat că viaţa de atunci nu a fost cea reală, că ea ţi-a fost furată şi înlocuită cu un surogat. Nu mai e nimic de făcut, poate doar să „te răzbuni“, trăind în continuare libertatea pe care acum o înţelegi la cu totul altă dimensiune faţă de cel care se naşte şi moare, nefiind constrâns de cenzură şi autocenzură”.
„Cenzura era frustrarea noastră, care creştea odată cu noi…” (Lia Faur)
Citiți principiile noastre de moderare aici!