ARAD. De mai multă vreme, în peisajul scriitorimii arădene este foarte vizibil un nume: Ioan Matiuţ. Director de editură (la „Mirador”), redactor la revista de cultură „Arca”, redactor-şef la „Monitorul cultural”, cu numeroase participări la târguri de carte în ţară şi peste hotare, prezent la colaborările filialei Arad a USR cu bresle ale scriitorilor din România şi din străinătate, invitat la diverse festivaluri şi concursuri, poetul Ioan Matiuţ şi-a creat o binemeritată recunoaştere. Dar personalitatea lui Mateo (n.n. Ioan Matiuţ) vine, firesc, din cărţile sale, nu puţine: „stâlpi de sare”, „umbre”, „priviri”, „déja vu”, „între ceruri”, „respiră să nu uiţi”, „fuga din urmă” (ca să dăm câteva titluri). Şi, mai ales, a felului foarte personal de a scrie versuri, dându-le parcă „bătaie de cap” chiar şi criticilor cu vechi state în analiza textelor literare. „În peisajul poeziei de azi – scria Gheorghe Mocuţa – lirica lui Ioan Matiuţ nu are destule repere pentru a-i descoperi vreun precursor, cu excepţia lui Nichita (…) E amprenta unui creator solitar, suspendat între meditaţia aforistică şi metapoezie…”.
Iar Ion Mureşan spunea, la lansarea volumului „fuga din urmă” (care a avut loc, în vară, la „Festivalul de Carte Transilvania” de la Cluj) că: „poezia lui Ioan Matiuţ îmi aduce aminte de pictura chinezească…”
Şi îşi amintea bine, pentru că pictura chineză este descrisă ca fiind „un poem mut” sau „o muzică tăcută”; este o pictură delicată, liniştită pe care dacă o contempli mult te predispune la visare. Ori volumul de versuri „fuga din urmă”, altminteri o carte de „pauza mare” (vorbind de timpul necesar pentru a fi citită), cu poezii scurte (fără titluri, fără rimă, fără semne de puntuaţie), te îndeamnă la meditaţie – „o iarnă se apropie/scrâşnind/fără să mă/priveşti/plec/doar cu mine” – aşa cum o face şi poetul – „desfrunzit de/ toamnă/ legănat de/tine/unde mă va duce/noaptea care vine”. Jocuri de cuvinte („trăit/văzut/ în nevăzutul/care vede”), ori metafore şi incitante încercări stilistice („un ochi care te/ priveşte/nu e decât un/ochi//un ochi care te/vede/nu te lasă/singur”), poeziile lui Ioan Matiuţ sunt mici bijuterii, lucrate cu fineţe şi rafinament, pe care iubitorul de creaţii lirice le poate admira cu ochiul minţii dar, mai ales, al sufletului.
„pe trupul meu/creşte pământ/cu fiecare clipă/iar eu/nu am/a mă teme” (Ioan Matiuţ)
Citiți principiile noastre de moderare aici!