A scris: Și eu am ales drumul cel bun. Cum am ajuns să-L cunosc pe Dumnezeu (1006), Codul lui Da Vinci – roman antibiblic (2007), Ascultând de Dumnezeu, Meditații asupra credinței (2010),Destine. În căutarea adevărului (2012), precum și recentul volum de dialoguri Cine sunt eu și cine este Dumnezeu. Dialoguri interreligioase (vol. I, 2015). Proiectele sale susțin devotamentul și propensiunea sa pentru frumusețea unei experiențe existențiale.

– V-ați afirmat în peisajul cultural arădean ca un scriitor care abordează problemele teologice ale existenței umane, ale relației omului (actual) cu Divinitatea. Ce v-a determinat să vă aplecați cu atâta perseverență asupra unor astfel de probleme?

– Explicațiile sunt multe și de mai multe categorii. Știm că Dumnezeu există, că Fiul Său (mă refer acum la creștinism) Și-a dat viața pentru eliberarea noastră din păcat, pentru a ne pregăti drumul către Cer, către Tatăl ceresc. De aceea sărbătorim Crăciunul și Paștele. Dar de la a ști (din auzite, de la părinți, bunici etc.) până la a fi convins de adevărul acestor lucruri este un mare pas. Teologii creștini, sfinții părinți ai Bisericii au argumentat, pe bună dreptate, că, de cele mai multe ori, omul se întoarce la Dumnezeu, atunci când nu mai vede nicio soluție pentru viața lui. „De obicei oamenii nu se întorc la Dumnezeu decât atunci când dau de primejdii, adică atunci cand îi ajunge dreptatea dumnezeiască din urmă şi trebuie să dea seama de ce au făcut. Nu e rău să te intorci la Dumnezeu nici chiar atunci, în ceasul al unsprezecelea; însă ar fi cu mult mai bine să vii de bună voie la rosturile tale veşnice şi nu tras de mânecă sau pălit cu prăjina din urmă. Dacă am fi noi mai simţiţi, am vedea că Dumnezeu, preamilostivul ne îmbie cu iubire”.(http://www.cuvantul-ortodox.ro/2010/11/28/parintele-arsenie-boca). Aici se află esența lucrurilor: omul își trăiește viața singur, pentru că, după cum spun mulți „noi suntem jos, Dumnezeu este sus”.

Revenind la insistența cu care mi-am propus să abordez problematica Dumnezeirii, a relației omului cu Dumnezeu, am mai arătat și cu alte ocazii că am avut câteva necazuri (dureri) profunde în viață, care m-au adus în pragul disperării, moment în care am simțit că singura scăpare este căutarea lui Dumnezeu. Mărturisesc faptul că, la momentul în care am decis că trebuie să fac această schimbare în viața mea, habar nu aveam de Dumnezeu, de lumea Lui (slava cea cerească). M-am întrebat și eu de ce dezvălui tuturor asemenea lucruri, care, până la urmă, fac parte din ființa intimă a omului. Dar, am văzut câți din jurul meu nu cunosc nimic despre Dumnezeire, despre esența Duhului Sfânt, despre Hristos ca ipostas și Cuvânt al lui Dumnezeu. Și atunci, mi-am spus că nu am dreptul să tac. M-au ajutat aici exemplele unor mari personalități precum Ioan Alexandru, Zoe Dumitrescu Bușulenga, Maica Siluana, Maica Ecaterina sau chiar foști elevi de-ai mei ajunși preoți sau călugări. Einstein spunea un lucru teribil de adevărat: „Cei care au privilegiul de a ști au datoria de a acționa.”

– Ați scris cinci cărți, având subiectele religioase. Mai credeți în funcția morală a religiei din timpurile actuale?

– Din cele mai vechi timpuri, omul a înțeles că singur nu are putere să se descurce în toate situațiile existențiale. În clipele grele, de răscruce, a invocat pe cineva (o forță văzută sau nevăzută) care să-i vină în ajutor. Religia a avut rolul de a educa și modela un om după anumite virtuți morale. (Cuvântul „religie” vine din latinescul religo – religare, însemnând a reface legătura cu Creatorul). După ce am studiat problematica religiei, am ajuns să fac distincția, absolut necesară, între credință și religie. (Am dezbătut aceste concepte în cartea Codul lui Da Vinci – romanul antibiblic arătând că ele se leagă până într-un punct, dar se diferențiază în cel mai important aspect: religia este forma, credința este substanța prin care se manifestă relația cu Cerul).

Aici este problema unde trebuie să intervină bisericile lui Dumnezeu: să umple forma de manifestare a religiei, indiferent de confesiune sau cult, cu credința cunoscătoare a Scripturii (Cuvântul lui Dumnezeu), cu respectarea, din iubire față de Dumnezeu, a normelor morale transmise prin Cărțile Sfinte, peste veacuri. Îmi place să mă întorc mereu la Nicolae Steinhardt, de la care am învățat foarte multe. Domnia sa spunea că sunt trei trepte pe care omul trebuie să le parcurgă în cunoașterea Creatorului: frica (Frica Domnului este începutul înţelepciunii; toţi cei ce o păzesc, au o minte sănătoasă, şi slava Lui ţine în veci. (Psalmul 111, 10); rușinea (nu faci păcate pentru că ți-e rușine de Dumnezeu) și iubirea (nu păcătuiești, din iubire pentru Cel care ne-a creat după „chipul și asemănarea Lui).

– În ultima carte – „Cine sunt eu si cine este Dumnezeu-dialoguri interreligioase” – vă referiți la existența omului în viziunea controversată a mai multor religii universale. Ce v-a determinat să procedați astfel? De fapt, cine sunteți în raport cu ”cine este Dumnezeu”?

– În viață, totul este istorie sau devine istorie. Trebuie să specific înainte de toate, că doream să descopăr și să înțeleg relația „eului”, adică a omului, cu Dumnezeu. Înțelesesem de mult, că, dacă între mine (ca om) și Tatăl Ceresc nu se stabilește o relație, o comunicare și o comuniune totodată, înseamnă că rugăciunile noastre sunt doar monologuri, că legătura cu Divinitatea nu există. Lucrul acesta mi-a devenit extrem de clar, când am înțeles că Dumnezeul nostru nu este un obiect, nu este o idee abstractă. Este o ființă (în DUH) care a vorbit întotdeauna cu oamenii: la început prin prooroci, apoi prin Iisus Hristos, dar care „vorbește” și astăzi sufletelor curate și credincioase. (vezi Romani, cap 12). Psalmul 119 este o minunată laudă și o rugăciune sinceră și profundă adresată din partea „eu-lui pământesc”, Creatorului (Tu-ul – Dumnezeu): „Sufletul meu este lipit de țărână: înviorează-mă după făgăduința Ta! Eu îmi istorisesc căile și Tu mă asculți: învață-mă orânduirile Tale!” (Psalmul 119, 25-26)

După zece ani de studiu a religiei creștine, m-a izbit, într-un moment, un verset din Noul Testament: „Numele lui Iisus Hristos din Nazaret pe care voi L-ați răstignit, dar pe care Dumnezeu L-a înviat din morți, El este <piatra lepădată de voi zidarii, care a ajuns să fie pusă în capul unghiului>. În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este supt cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi”. (Faptele Ap. 4,10-12) Doream să înțeleg cât de adevărat este acest verset, cum îl putem raporta la celelalte mari religii și ce se va întâmpla cu oamenii care nu Îl cunosc pe Iisus din Nazaret, sau care refuză să I se închine Lui, ca Mesia, Fiul trimis de Tatăl. Așa s-a născut cartea mea de dialoguri (dezbateri) între reprezentanți ai celor patru mari religii ale lumii (iudaism, creștinism, islamism, hinduism) pe teme existențiale importante precum: ființa, viața, moartea, viața după moarte. Dezbaterea din cele două volume, proiectate se bazează pe cărțile sfinte reprezentative: Scriptura, Tora, Coranul, Baghavad-Gita. Ele conduc la anumite răspunsuri, care pot fi evaluate și întregite, prin noi studii sau cercetări comparative. Totul pentru aflarea „unui Adevăr cât mai veridic”, cât mai logic și cât mai aproape de Dumnezeu.

– Care sunt concluziile rezultate din analiza comparatistă (dialogică) a celor patru religii (creștinismul, iudaismul, hinduismul, islamul), referindu-vă, bunăoară, la existența umană?

– Este mai dificil de răspuns în câteva rânduri. Și totuși…

În primul volum, reprezentanții celor patru religii au descris atitudinea lor față de viață, față de lume și față de Cel pe care Îl consideră Dumnezeu (Creatorul atotștiitor și atoateîmplintor privind viața Universului). Se va vedea că viziunea credincioșilor asupra lui Dumnezeu și a relației cu Acesta nu coincide, nici măcar în religiile monoteiste. Tocmai de aceea, credincioșii nu au toți, de-a lungul existenței lor pe acest pământ, același comportament, aceeași ascultare față de Creator și de aceea, raportările la Divinitate sunt destul de variate. Acest lucru se datorează cunoașterii diferite sau trunchiate pe care religiile o au asupra lui Dumnezeu. Desigur, explicațiile aduse completează concepțiile religioase, ajutând cititorul să își formuleze o idee apropiată sufletului și minții sale, sau determinându-l să mai cerceteze pentru aflarea răspunsului celui mai satisfăcător. Existența noastră viitoare (în Împărăția cea veșnică) depinde de modul cum ne ducem viața pe acest pământ. „Căci noi n-avem aici o cetate stătătoare, ci suntem în căutarea celei viitoare”. (Evrei 13, 14) Ca în orice domeniu, doar cunoașterea poate conduce la aflarea unor rezultate. Important este ca, la fel cum fiecărei științe i se aplică metode specifice de cunoaștere, tot la fel, să aplicăm metoda proprie în percepția (înțelegerea) lui Dumnezeu: „Dacă cineva are cunoașterea, acela este dintru înalt. Dacă este chemat, el aude, răspunde și se întoarce spre Cel ce l-a chemat și urcă către El. Și acesta cunoaște calea prin care este chemat. Având cunoașterea, el face voia Celui ce l-a chemat, dorește să-I facă pe plac și primește odihna.” (Evanghelia Adevărului – Nag Hammadi – Evanghelii gnostice, București, Editura Herald, 2007, p.37.)

– Dintre problemele mari ale existenței omului, acordați o atenție specială mântuirii (salvării sufletului) și vieții veșnice. Cum credeți că se potrivesc aceste concepte teologice cu laicizarea mileniului actual ori cu fundamentalismul religiilor, generatoare de conflicte, chiar armate?

– Ați atins aici trei probleme extrem de vii în timpul în care trăim: laicizarea, fundamentalismul și mântuirea (salvarea) sufletului. Din experiența practică și din studii, am înțeles că laicizarea lumii, îndepărtarea sau excluderea din viața individului și a instituțiilor de stat, a învățăturilor religioase, (în fapt, a lui Dumnezeu), produce fenomenul fundamentalist. Libertățile excesive de manifestare ale omului, despre care unii nici nu au auzit, dar care se practică în multe din statele puternic occidentalizate, îi fac pe mulți lideri religioși să devină intoleranți față acestea, considerând că l-au adus pe omul timpurilor moderne, dar mai ales postmoderne, mult prea departe de valorile adevărate ale omenirii! De aici, manifestările fundamentaliste, care, până la urmă, puse față în față cu existența dezechilibrată, imorală a multor fapte la care participăm direct sau indirect, pot fi chiar înțelese.

Pe de-o parte, omul a luptat de-a lungul istoriei pentru obținerea libertăților în toate domeniile, a egalității, a dreptății sociale în fața tuturor legilor. Toate câștigurile obținute, de fiecare dată, i-au adus bucurii și împliniri. Dar, istoria o dovedește: cu cât omul a dobândit mai multe libertăți, cu atât el s-a crezut mai puternic și, inconștient, s-a îndepărtat de Creatorul său. De cealaltă parte, grupuri extremiste (existente mai mult sau mai puțin în toate religiile) au încercat să oprească depărtarea de Dumnezeu. Sharia este, spre exemplu, legea islamică, considerată de esență divină, care impune omului respectarea unor legi aspre de comportament, prin care se încearcă o opoziție clară împotriva libertăților „unlimited” din Occident.

– Ce credeți că ar trebui făcut pentru mântuirea (salvarea) ”omului recent”, care nu (mai) are suficient atașament față de valorile creștine?

– Oamenii trebuie să conștientizeze, să își facă timp și de ei, de familie, de sufletul lor. Suntem extrem de diferiți, dar avem în comun câteva lucruri, indiferent cărei religii îi aparținem: suflet, rațiune, voință, sentiment. Știți de ce? Pentru că am fost creați „după chipul și asemănarea” Aceluiași Dumnezeu. Așadar, pe Acesta trebuie să ne străduim să Îl găsim, să Îl cunoaștem. El ne va duce la mântuire, El ne va salva pentru a petrece veșnicia împreună, în Împărăția Cerească. Nu este o utopie, decât pentru cei care nu doresc să înainteze pe drumul cunoașterii, e adevărat, mai puțin bătătorite, aceea a Duhului Sfânt (puterea lui Dumnezeu).

Legat de aceste probleme extrem de sensibile, îmi permit să transcriu câteva gânduri aparținând lui Horia Roman Patapievici: „Toată rătăcirea noastră ține de confuzia prin care am început să credem că modernitatea este o substanță. Că modernitatea are scopuri proprii și că a fi modern este ceva de același ordin cu <a fi om>, <a fi credincios>, <a fi drept>. (…) Dumnezeu nu se poate retrage din lume fără ca lumea, ea însăși, să se retragă în neant. Fără Dumnezeu, lumea nu este nimic, deoarece numai prezența Sa ține lumea în ființă”. (H. R. Patapievici, Omul recent, București, 2001, Editura Humanitas, p. 140; p.411)

– În contextul actual al migrației islamice în Europa, ce sens mai are ecumenismul în construcția înțelegerii unei mentalități umaniste?

Întrebarea dumneavoastră țintește spre „realizarea” conceptului care, după părerea mea, a constituit în istoria omenirii pilonul de bază: umanismul, umanitarismul. Este un lucru definitoriu pentru oameni, pentru viața și existența lor. Căci dacă uităm să fim oameni, degeaba vrem să fim religioși! Evident că, la originea ei, fiecare religie, fiecare credință are un scop sacru: de a-l apropia pe om de valorile frumoase, împărtășite nouă prin Cuvânt, prin Scripturi. Ecumenismul este înțeles foarte diferit. Chiar și explicațiile termenului sunt diferite.

Este mai bine de un secol, de când unii teoreticieni și teologi creștini „se luptă” să unească „într-o singură biserică” toate confesiunile creștine. Acum, dacă ne gândim la înțelesul cuvintelor „Cristos – creștinism” reprezentând pe toți adepții lui Iisus Hristos, deci și ai învățăturilor Sale, la faptul că, la început, pe vremea sfinților apostoli, Biserica Creștină era una singură, s-ar putea ca intenția acestor teologi să nu fie o simplă utopie.

Și totuși, marile Biserici creștine își revendică puternic respectarea propriilor dogme, cerințe și învățături. Îmi amintesc și acum de suferințele pe care unii creștini ortodocși dar și greco – catolici le-au simțit din cauza „luptelor ideologice” duse între prelații celor două biserici, când într-o duminică, în care s-a sfințit Biserica Greco-Catolică din Timișoara, mitropolitul Nicole Corneanu al Timișoarei a îndrăznit să „se împărtășească” din același potir cu reprezentanții greco-catolici. Preasfinția sa, Mitropolitul Corneanu, a fost (greu) iertat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Desigur, înțelepciunea este una din calitățile creștine! Foarte pe scurt, amintesc și de întâlnirea „istorică” (din Cuba – 2016) dintre reprezentantul suprem al catolicismului, Papa Francisc și liderul Bisericii Ortodoxe ruse, Patriarhul Kiril, care „s-au regăsit frați în credința creștină”, după o separare de aproape o mie de ani! Începând cu sfârșitul secolului XX, ecumenismul, ca noțiune și mișcare, a început să se extindă și asupra celorlalte religii, necreștine. Ținta este cea a uniunii globalizate a statelor lumii, uniune care urmărește, până în final și globalizarea (ecumenizarea) tuturor religiilor într-una singura, care să poată fi coordonată de la nivel universal.

Lucrurile sunt complexe și trebuie privite la nivele diferite, deoarece, așa cum există un singur Dumnezeu, eu cred ca există și un singur Adevăr. Desigur, Biserica trebuie să țină cont de istoria trecută, prezentă dar și viitoare a omului (omenirii) și să acționeze în consecință!

A consemnat prof. univ. dr. Anton ILICA