Copilul şi împăratul pădurilor din vis a răsărit în mijloc de ianuarie, când iarna revărsa feerie de alb peste Ipoteştii fragezi din dulcea Bucovină. La naşterea lui, stelele s-au preschimbat în cuvinte, diamantine înşiruiri în stihurile celui ce avea să dea nemurire limbii noastre. Şi pas tăcut de cerb s-a auzit. Călătorise trei zile fără oprire pentru a aduce pruncului cu fruntea ninsă de colind, steaua celor meniţi cu har.

E o zi cu Eminescu fiecare 15 ianuarie românesc. Ne găseşte „sărutându-i versul”, lăsându-ne cutemuraţi de cuvintele lui ca mierea de dulci, invadaţi de lumina acelui cântec divin cuprins în poemele sale. Şi ni se face dor. Îl rugăm să coboare din marea lui de stele, purtat de un stol cu aripi de zăpezi, ca să nu se simtă pustiu, mai singur decât toate nopţile înstelate. Prin noi, acum, să-l redăm vieţii care l-a pierdut. Îl vedem. Se iveşte „ca un nor de aur” cu sufletul din pulbere lunară şi din suferinţă curată, cu fruntea lui înaltă, cu ochii luceferi, cu pletele izvoare şi cu cămaşa de flori, ca un vis alb al plopilor atât de fără soţ şi atât de înlăcrimaţi. Soseşte de dincolo de gând, ca să fie lumina serilor noastre mute, să ne fie sprijin visării, să trezească muguri în cenuşă şi în fiinţa din noi, dându-ne puterea seminţei care devine. Îşi taie, apoi, cărare subţire de văpaie deasupra Ipoteştilor. Iată-l pelerin în lumea lui de tandre visări, pe care şi-o apăra prin tăcere şi tăinuire. Ascultă zvonuri uşoare şi înalte dinspre pădurea de argint, freamăt de codru legănat şi sunetul melancolic al cornului. Iar în tâmpla serii, când luna însingurată şi rece se înfioară zărindu-l, ascultă glas de bucium adus de batere de vânt.

Şi se retrage în propria lumină…cel ce ne-a dat cuvântul şi visul şi marea. Noi, nemurirea în schimb. 

„Atât să nu uitaţi! Numai atât, – /că el a trăit,/ înaintea noastră…/Numai atât,/În genunchi vă rog, să nu uitaţi!”  (Nichita Stănescu)

FELICIA ROZ

redactia.jurnalaradean@informmedia.ro