Poeta Eugenia Groşan deţine o foarte bună reputaţie printre cadrele didactice de limba şi literatura română care s-au afirmat în perioada postdecembristă, fiind în prezent inspector general la Inspectoratul Şcolar Judeţean Arad. Iată, la scurt timp după numirea ei în această funcţie, Eugenia Groşan a trecut cu foarte bine şi proba criticii literare „orale” prilejuite cu ocazia lansării în foaierul Teatrului Clasic „Ioan Slavici” din Arad a volumului de versuri „Paşi în timp”, fiind apreciată ca o poetesă cu mari valenţe estetice în „constelaţia” noilor aspiranţi arădeni la gloria poetică. Cu opt ani în urmă, într-o recenzie pe care am publicat-o în cotidianul „Adevărul”, defineam cele 58 de scurte poeme din prima ei culegere de versuri, întitulată „Singurul atu”, că „ţâşnesc” dintr-un suflet „nesăţios de lumină şi vis”.
Au trecut anii – este adevărat, nu prea mulţi – şi într-o recentă după-amiază caniculară de iunie asistăm la un „spectacol” poetic superb, cu foarte multe flori pe care comunitatea dascălilor arădeni le-a oferit poetei cu prilejul lansării celei de-a doua culegere de versuri, „Paşi în timp”. Alcătuită din 39 de poeme, culegerea se adaugă imagistic celor 58 de poeme din primul volum amintit, într-o generalitate sintetică ce decantează un univers poetic, personal, ritualic. Eugenia Groşan îşi fixează în noul ei volum o bornă „0” cu minunatul poem „23 martie 1965”, o dată calendaristică în care „zorii zilei bat din aripi” şi-i pregătesc „fuga din noapte”. Înainte ca minutele, secundele să bată sacadat şi să se spargă „de stânca timpului creat”, poetesa îşi evocă „geneza” fiinţei sale delicate în versuri de o remarcabilă nobleţe pentru mamă: „Stau în pântecele rotund ca o lună/ şi aştept ivirea din noapte, mamă./ Sunt zorii tăi cei mai aşteptaţi,/ nu ştiu să răsar sau nu…/ În lumea asta e bine,/ tu eşti tânără şi frumoasă,/ eu am obiceiuri străine,/ încă mă gândesc dacă vin, dacă stau…/”
Citindu-i noua carte de poeme şi recitindu-i pe cea de dinainte, am constatat că deşi Eugenia Groşan a făcut importanţi „paşi în timp” în amplitudinea discursului liric, în toate cele aproape o sută de poeme, care alcătuiesc (ori totalizează) un şirag de mărgele aranjate într-un „colier”, formează un întreg rotund în care modernitatea se intersectează, prin „culorile” unui curcubeu, într-un spectru intim, personal. Toate pornesc din aceleaşi rădăcini psihologice, în prolixitatea unei re-spuneri biografice, însă vizând, de data aceasta, un nou registru, la frontiera spre postmodernism. Se pot da foarte multe exemple de poeme cu rădăcini comune, cum sunt: „Acasă”, „Cuvinte”, „Anotimpuri străine”, „Unde-i moşul”, ori din cele care închid volumul „Orele de jar”, „Printre mâţişori”, „Vremea merelor”, „Nuntă” şi altele ce poartă cititorul spre „ţara” originilor din podgoria arădeană, unde a venit pe lume poeta, lumea pe care o poartă nealterată „prin lume”! Astfel, învăţăturile de acasă s-au „metamorfozat” în imagini, valori, cadouri, uimiri şi plăceri rânduite în cuvinte precum lumina, vântul, greierii, strugurii, ghioceii, trandafirii, parfum de ordihee etc.
Prin creaţie sa poetică de până în prezent, Eugenia Groşan se conturează, incontestabil, în lirica feminină arădeană cu o amprentă personală, cu o bună stăpânire a versului modern, cu un discurs limpede, metaforizat cu moderaţie.
Emil Şimăndan
Citiți principiile noastre de moderare aici!