Aşa îl întâlnim zilnic, preocupat, uneori mulţumit, alteori nemulţumit de ceea ce a lucrat până aici. Şi nu e o joacă să finalizezi o sută de pânze, să aşezi pe ele o gamă largă de culori, să dai viaţă unui tablou, fie el plănuit în naivitate sau afişând o aliură de pictură clasică. Pictorul consideră aceste tablouri copiii lui şi nu vrea să se despartă de ele, trăieşte alături de ele, aşa cum întreaga lui familie le iubeşte.
L-am găsit pe truditor într-o cameră mai retrasă, unde începuse lucrul la un nou tablou. Îl ţinea pe genunchi (pictorul acesta lucrează fără sprijinul unui şevalet), cu ochii mici şi sclipitori, urmărea modelul luat dintr-un ziar, se confrunta cu pânza, spăla şi ştergea pensulele. Era linişte în cameră.
Soaţa dumnealui nu permitea oricui şi oriunde să-l deranjeze pe zugrav. Zic zugrav deoarece maestrul şi-a câştigat pâinea lucrând în acest domeniu, iar acum, deşi are mult peste 70 de ani, vara încă mai schimbă în plăcere interioarele caselor din Tăgădău, iarna, în schimb, trece la munca din „atelierul de pictură”.
Pictorul nu a dat un nume tablourilor sale. Te lasă pe tine, ca vizitator, să le cercetezi şi să le „botezi”. Am plecat din casa sa având în minte cuvintele acestui om: „Îmi place să pictez şi voi continua atâta timp cât pot să mai lucrez. Cei ce vor veni după mine să mă poată pomeni!”
Zugravul şi pictorul au format o simbioză perfectă.
GHEORGHE JULA
BELIU, NR. 79A
Citiți principiile noastre de moderare aici!