Icoană

Un dar de aș avea pentru pictură

L-aș cheltui întreg pe o făptură.

Ți-aș zugrăvi, ca să le am în ramă,

Mâinile tale mult trudite, mamă,

Așa cum, seara, odihneau în poală

După o zi mai lungă ca o boală.

Tristețile adânci din ochii tăi,

Ca un apus de soare peste văi,

L-aș prinde-ntr-o zvâcnire de penel.

Lumina cea mai blândă de pe lume

Pe chipul tău aș îndrăzni a pune

Și n-ar fi mai frumos alt chip ca el.

În gura ta, ca o cireașă coaptă,

Încă aș pune cea mai dulce șoaptă.

Acest portret, ca cel al Maicii Sfinte,

Îl am și azi la fel de viu în minte

Și, seara, lui mă-nchin ca la icoană

De câte ori pun geană peste geană.

Priviri și mâini și chip – o amintire –

Dar mult mai vii ca iarba-n cimitire.

de Dragoș Ceahoreanu