Cum a început tragedia sârbilor?
Începutul anului 1914, pentru o lungă perioadă de „odihnă” şi prosperitate. Dar evenimentele care au urmat au perturbat această atmosferă idilică. Încă din 1908, Bosnia a fost declarată de Franz Iosef „parte a Austro-Ungariei”, în ciuda prevederilor tratatului de la Berlin din 1878, declanşând opoziţia Serbiei şi a Rusiei.
Câţiva tineri, susţinători ai cauzei naţionale sârbe, erau reuniţi în organizaţia „Tânara Bosnie”; în aceste condiţii tânărul sârb Gavrilo Princip (19 ani) asasinează (cu prilejul vizitei la Sarajevo), în 28 iunie, pe arhiducele Franz Ferdinand şi pe soţia lui, Sofia. A urmat de un val de represalii împotriva sârbilor din Bornia şi Herţegovina, conduse de „Schützkorps” (miliţia formată mai ales din musulmani).
Împăratul Franz Josef spunea că „sârbii trebuie să dispară de pe harta Europei”?
Simion Jarco: Da, vina a fost atribuită sârbilor. Iar Franz Josef declara că „singura posibilitate de a evita prăbuşirea monarhiei este eliminarea statului sârb”. Astfel, în 23 iulie, Austria remite un ultimatum guvernului sârb, „cel mai insolent document oficial pe care l-am văzut” (cum îl caracteriza W. Churrchil) şi care a fost redactat astfel încât, acceptarea lui să fie exclusă (M. Stănescu). În urma refuzului, la 28 iulie 1914, Austro-Ungaria a declarat război Serbiei, care, apoi, prin implicarea progresivă a statelor europene (Puterile Centrale – Germania, Austro-Ungaria, Italia şi Tripla Înţelegere – Franţa, Rusia, Marea Britanie) să se transforme în măcel, cu moartea a peste 20 de milioane de oameni, antrenând destrămarea a trei mari dinastii (austriacă, germană şi rusă).
Cum au ajuns sârbii în Cetatea Aradului?
Simion Jarco: Pe lângă moartea a mii de soldaţi „răzbunarea împăratului” s-a răsfrânt şi asupra populaţiei civile; sârbii fiind consideraţi de Kaiser „bandiţi şi criminali”. În aceste condiţii au fost luaţi prizonieri civili, mai întâi din Bosnia şi Herţegovina, apoi şi din alte părţi ale Austro-Ungariei şi Banat. Primele transporturi au pornit în 28 iunie, spre Arad, ajungând în cetate la 17 august 1914, transporturile fiind compuse din intelectuali, negustori, meseriaşi dar şi ţărani; chiar şi familii întregi. Oamenii erau înghesuiţi în vagoane de marfă, fără cele mai elementare condiţii de igienă (într-unul din „transporturi” au decedat, până la sosire, două femei).
Aici a fost un adevărat iad pentru deportați?
Simion Jarco: Deportarea sârbilor în Arad a avut un caracter de masă, cu oameni de vârste diferite, de la nou născuţi până la bătrâni neputincioşi, mulţi dintre ei „îmbrăcaţi” numai în lenjerie (după L. Cerović). Au fost „cazaţi” în cele mai rele şi neigienice condiţii: catacombe pline de mucegai, şobolani, fără apă potabilă; dormeau pe pământul umed, pe paie pline de păduchi, încât, complet surmenaţi şi uitaţi, mureau neştiuţi de nimeni şi abia după două, trei zile erau încărcaţi în căruţe şi aruncaţi la gropi comune, săpate de ceilalţi internaţi, fără ca preoţii, prizonieri şi ei, să le poată acorda minimul de asistenţă creştină.
Care a fost „bilanțul negru” al calvarului sârbilor?
Simion Jarco: Condiţiile mizerabile au provocat îmbolnăvirea a sute de mii de oameni: tifosul exantematic, dizenteria, infecţiile, au secerat viaţa a peste 5.000 de oameni, care, apoi, au fost „îngropaţi” în cimitirul Pomenirea (aprox. 400) şi în gropi comune în zona din afara cetăţii (poarta 6), aproximativ 4.500. În total peste cinci mii de oameni au murit nevinovaţi doar pentru că erau „potenţiali duşmani” ai habsurgilor. Condiţiile de viaţă, torturile, violurile, au provocat numeroase sinucideri. Foarte puţini s-au reîntors (după război) acasă, dar şi aceştia au decedat în scurt timp din cauza sănătăţii precare.
Foamea, tortura, frigul, îngheţul, amputări ale membrelor, bolile – tuberculoza, tifosul exantematic, diareea – au ucis mii de oameni de oameni nevinovaţi, fiind dovada unei lumi smintite care nu trebuie să se repete. Și, revoltător, pentru toate aceste orgii, comandantul lagărului, vinovat de moartea a 5.000 de oameni, a fost condamnat la un an închisoare cu suspendare şi degradare militară (?!).
O încercare
Ştefan Cicio Pop, deputat de Arad în parlamentul maghiar (1905-1918), s-a luptat pentru drepturile românilor, dar şi al altor naţionalităţi care erau asuprite de habsburgi, fiind huiduit atunci când a prezentat situaţia deţinuţilor din Cetatea Aradului.
„Sârbii din Arad intenţioneată ridicarea unui monument în memoria nevinovaţilor decedaţi, în Cetatea Aradului”
Citiți principiile noastre de moderare aici!