Când ați făcut primii pași în muzică?
Am început să cânt de când eram mic. Mama îmi spunea ca eram un puști talentat. Unde locuiam era o vecină în vârstă care a spus: „Băiatul ăsta ar și trebui să învețe să cânte că are talent…” și așa am ajuns să fac ore de pian apoi, în școală am început să cânt la chitară…
Dar ați mers la Facultatea de Arhitectură…
Până la urmă, nebăgând în seamă că lucrurile merg atât de bine din punct de vedere muzical am început, într-adevăr, să fac altceva. M-am apucat de arhitectură și mi-a plăcut pentru cei de la arhitectură aveau un festival rock.
Și cum de… muzică?
Arhitecții erau foarte aproape de ce îmi doream eu dar, în momentul în care solistul trupei Phoenix a plecat din țară, eu, cântând în continuare ca hobby, am ajuns în trupă, din întâmplare. Nici nu mi-am imaginat vreodată ca așa ceva mi s-ar putea întâmpla mie. Și dintr-un om pregătit pentru arhitectură uită-te și tu ce am ajuns…
Ce ați ajuns?
Am ajuns un băiat care are succes pe plan muzical și care trăiește din asta si chiar se simte foarte bine din punctul ăsta de vedere.
Că tot aminteați de momentul în care ați intrat în Phoenix… Povestiți-mi puțin despre acea perioadă…
A fost o perioadă de care aproape nici nu îmi mai amintesc, destul de scurtă, din 71 până în 77 când au plecat băieții, aproximativ șase ani de zile. A fost, de fapt, școala mea, primii pași pe scenă, primii pași în muzica adevărată, într-un studio radio și de televiziune. Atunci am ajuns ceea ce mi-aș fi dorit eu, la un momentdat, și anume să ajung și acolo mi s-a îndeplinit visul. După aceea ei au plecat, eu am rămas în țară și visul a continuat. Iată-mă pe scenă și acum, după atâția ani.
Și nu v-ați gândit să plecați și dumneavoastră?
Ba da. Înainte de ‘89 m-am gândit că asta ar fi cel mai bine pentru mine numai că asta abia înspre finalul perioadei comuniste când lucrurile s-au înrăutățit considerabil și aveam senzația că nu mai am ce face aici. Atunci m-am gândit că ar fi bine „s-o-ntind” dar niciodată n-am hotărât să fac asta pentru că am știut așa, instinctual, că locul meu e aici.
Cum a fost ruptura de Phoenix? S-a tot vorbit că v-ați certat…
Da, dar nu ne-am certat noi. Noi cei din Phoenix ne înțelegem și acum. Singurul care s-a certat cu toți a fost Nicu Covaci. Nu știu din ce cauză și nici nu mă mai interesează. Probabil el știe mai bine…
De ce credeți că folkul nu este la fel de mediatizat și difuzat ca alte genuri muzicale?
E chestie de producători. Producătorii noștri muzicali difuzează, în general, ceea ce le aduce lor beneficii financiare. Chiar am vorbit cu ei și le-am zis: „Bă , băieți, voi nu sunteți pregătiți pentru muzică. Sunteți producători dar abar nu aveți de muzică…”. Mi-au spus că ei vând muzică nu fac muzică… Cred că din cauza asta se difuzează multe prostii, multă muzică proastă… de aceea și soliștii care apar azi pe scenă au ajuns niște produse ale producătorilor care pot fi schimbate ușor și înlocuite în orice clipă…
Este vreun moment din carieră care v-a marcat?
Visam, la un momentdat, la început, în perioada mea de copilărie să fiu în fața unui noian de spectatori, într-o sală imensă și am avut revelația asta la primul spectacol pe care l-am avut la Polivalentă cu Phoenix, 70 și ceva. Atunci am simțit un frison și m-am gândit că Dumnezeu mi-a îndeplinit acest vis din copilărie. Niciodată nu mi-aș fi imaginat că mi s-ar putea întâmpla mie…
Dacă nu ar fi fost muzica ați fi continuat cu arhitectura?
Da, sigur. Am și încercat, după ce au plecat cei de la Phoenix, să mă angajez în domeniu și a fost cumplit. A fost groaznic să mă întorc de la ceea ce eram în perioada Phoenix într-un institut de proiectări, unde toți erau veniți „pe pile”… N-am rezistat și am plecat.
Unde ați plecat?
Am avut marele noroc să fiu descoperit de TVR care m-a sprijinit foarte mult și m-a ajutat să îmi fac un nume. Toată lumea mă știa ca solist al trupei Phoenix, nicidecum ca Mircea Baniciu. După ce Tudor Vornicu, directorul programului de varietăți de la TVR, m-a ajutat cu o serie de emisiuni, difuzate la ore de vârf am început să cânt singur, ca Mircea Baniciu, numele meu a început să fie cunoscut și așa au venit și spectacolele… A urmat o perioadă singur, apoi cu Pasărea Colibri, iar singur și acum cu Teo Boar și Vlady Cnejevici…
Cu Pasărea Colibri ce s-a întâmplat?
Păi a plecat moțul Pittiș, care era director la radio, apoi a plecat Vintilă care a vrut să își facă formația lui, să aibă drumul lui… Nu îl învinuiesc… A fost decizia lui… Oricum noi am rămas în relații bune, mai cântăm și acum, în formula Baniciu, Cnejevici, Vintilă…
Știu că fiica dvs vă cam calcă pe urme în ceea ce privește cariera…
Da… Ana cântă în Lala Band, joacă în serialul Pariu cu viața… Mă bucur foarte tare pentru ea că a fost luată sub aripa celor de la MediaPro… Este la facultate la ASE… Face treabă extraordinară… Este talentată, frumușică… L-a moștenit pe taică-său din multe puncte de vedere… (râde)
Dacă ar fi să alegeți între Timșoara și București…
Odată cu trecerea timpului mi-a trecut nostalgia Timișoarei… Nu mai e ce a fost în perioada mea de studenție. S-a mai amalgamat orașul, prietenii mei au plecat din țară, s-au împrăștiat…
Există ceva pe plan profesional ce ați vrea să faceți și nu ați reușit până acum?
Nu. Să știi că am reușit tot ce mi-am propus, ba chiar mai mult decât mi-am propus.
Dacă ar fi să alegeți o piesă din toate piesele dvs care este aceea?
E greu. Îmi iubesc toate piesele ca pe niște copii ai mei. Fiecare dintre piese are o altă valoare.
Aveți același repertoriu de mulți ani… Nu v-ați gândit să faceți piese noi?
Am suficiente piese pe care publicul le știe. Publicul se bucură când mege la un concert și știe versurile, poate să cânte, să se simtă bine, să participe la ceea ce se întâmplă. Este extraordinar.
Dumneavoastră ce fel de muzică ascultați?
Ascult orice fel de muzică. Clasică, rock, populară… Muzică ce are sevă, substanță, altfel trec peste ea fără să o bag în seamă…
De ce îi este frică lui Mircea Baniciu?
Chiar le spuneam unora… Cel mai tare mi-e frică de sărăcie… (râde) Nu vreau să mă mai întorc la anii mei de studenție în care mâncam câte o conservă pe zi… Aia îmi permiteam având în vedere că trăiam din bursă… Mama nu prea avea condiții să mă țină și mi-a zis la un momentdat să îmi văd de drum…
Și ce ați făcut?
Păi, după moartea bunicului, noi ne-am mutat în casa ce era a acestuia și mai aveam un apartament în care am crescut cu maică-mea, care a rămas gol. Bineînțeles că l-am „înșfăcat” cu studenții de la arhitectură și, fiind foarte aproape de complexul studențesc, am avut o viață extraordinară acolo.
Cum au fost anii de facultate?
Aveam perioade și perioade. Am avut o perioadă în care trăiam doar cu ăia 433 de lei din bursă și perioade în care mi-a mers mai bine. Au fost niște ani frumoși, cu tot felul de întâmplări…
De exemplu…
Eu, fiind un fel de răsfățat, având în vedere că arătam bine în perioada aia, eram un haios… Aveam atelierele de arhitectură la etajul 4 și 5 și, pentru că numai profesorii aveau acces la lift, pândeam grasele care urcau pe scări și mă luam de ele… (râde)
Pe viitor…
Se pun la cale mai multe spectacole… Avem invitații pentru SUA, Canada, Belgia, diaspora dar spectacolele din România sunt mai bine primite și mai bine plătite decât cele de acolo. Sunt cheltuieli foarte mari să plecăm peste hotare și nu merită… La întoarcere venim doar cu lauda că am fost în SUA sau Canada… Am avut spectacole și afară dar m-am oprit. Pentru mine nu este interesantă străinătatea ca artist doar ca turist… România este, încă, pentru mine, țara tuturor posibilităților….
Citiți principiile noastre de moderare aici!