E vorba de Lucian Ţidorescu, care a decis că a venit momentul să arate lumii întregi că indiferenţa naşte monştri, că subiectele de departe sunt aproape şi la fel de actuale ca în trecut şi că ceea ce e mondial sau occidental s-ar putea să fie de-a dreptul local. Că acceptarea abuzurilor din altă lume se poate întoarce împotriva ta, indiferent că viaţa ta e „ascunsă” undeva în România, Arad. Şi aşa a ieşit „Guantanamo”, după câteva luni de căutări, după două imagini în forţă – o fotografie şoc de Pulitzer şi una de groază, după un „declic” generat de un concert, în mediul atât de familiar pictorului (Boeme), care a suprapus cele două imagini ale nevinovăţiei pedepsite, şi după alte două luni de muncă. Locul copilului înfometat pândit de vultur a fost luat de cel al deţinutului din închisoarea americană care se roagă, pentru că – nu-i aşa – ambele personaje au în faţa lor indiferenţa şi moartea.
A ieşit „o lucrare militantă, nu împotriva Americii, ci a abuzurilor”, un protest, dar nu unul cu care ne-a obişnuit şi provocat până acum pictorul arădean. A trecut, pentru prima oară, de la protestul cu teme religioase, la cel cu arma în mână. Şi nu s-a dovedit a fi uşor să schimbi planurile. A fost nevoie de un spaţiu mult mai mare pentru a pune în el toată nemulţumirea, frica, convingerile, revoltele. „Guantanamo” a avut nevoie de mult mai multe luni de muncă, de pus şi şters culoare, de schimbat poziţia vinovatului şi a nevinovatului, de abandon şi regăsire şi de mult mai multă pânză decât de obicei. Ieri, Lucian Ţidorescu şi-a scos războiul în lume. Aproape 3 mp de luptă cu o problemă pe care toţi vrem să o îngropăm.
Nu ne mai rămâne decât să aflăm unde e pictorul şi unde suntem noi: dincolo sau dincoace de gratii. Cine e vulturul şi cine prizonierul şi când din privitori vom deveni cei priviţi. „Guantanamo” a ieşit prin Arad să-şi spună povestea. De urmărit. De pândit. Ca să (nu) devină „viral”.
Citiți principiile noastre de moderare aici!