Nedeia de la gorun

În general, se ştie că funcţia de bază a muzeelor este aceea de a depozita, restaura şi apoi valorifica prin expoziţii, publicaţii, broşuri, albume de fotografii, piesele de patrimoniu pe care le adăpostesc. Cu toate acestea, un număr mic de persoane ştiu, şi aici un muzeograf nu de puţine ori s-a confruntat cu întrebarea –Unde lucrezi? – La muzeu. – Dar voi ce faceţi la muzeu?, că aceste instituţii sunt depozitarele unor adevărate tezaure de informaţii care privesc oraşul, judeţul sau regiunea. Există stocate aici informaţii din variate domenii, adunate în timp de către muzeografi în urma unei munci stăruitoare desfăşurate la arhive, la biblioteci, în cadrul cercetărilor de teren sau al schimburilor de informaţii cu oameni de cultură sau cu diferite instituţii de profil.

Pentru orice turist care vine pentru prima dată într-o localitate, spaţiul de unde îşi poate culege informaţii despre trecutul, dar şi prezentul zonei este muzeul, şi asta cu atât mai mult cu cât la editarea unor albume sau ghiduri turistice de ţinută angajaţii muzeului sunt consultanţi sau coautori. Prin natura lor, muzeele sunt sortite să se adreseze oamenilor, să lucreze în folosul lor.

Mergând pe această idee, putem spune că muzeografii şi cercetătorii de la secţiile de etnografie sau etnologie sunt mai avantajaţi decît ceilalţi colegi, deoarece una dintre activităţile lor de bază este cercetarea de teren care le permite contactul direct cu persoanele din mediul rural, semiurban sau urban. Urmare a acestui fapt este o bună cunoaştere a realităţilor sociale din teren, a aşteptărilor şi necesităţilor pe care le au interlocutorii lor.

Etnologul devine astfel depozitarul unor informaţii care pot să intereseze şi alte instituţii cum ar fi de pildă: administraţia locală, agenţii de turism, agenţii de ocupare a forţei de muncă, organizaţii nonguvernamentale, diverse firme, societăţi de investiţii etc. Iată cum, paradoxal, muzeul dintr-o instituţie considerată mărginită la piesele de patrimoniu pe care le gestionează, poate deveni o unitate activă care nu numai că oferă relaţii despre unele probleme ale societăţii actuale, dar poate contribui prin consultanţă sau chiar prin implicare directă la implementarea unor programe cu scop declarat de a rezolva diverse probleme ale societăţii în care trăim.

Ideia implicării intelectualilor în rezolvarea problemelor societăţii româneşti nu este nouă. Ea aparţine profesorului Dimitrie Gusti, care la 1 februarie 1921, convocând Adunarea generală a Asociaţiei pentru Studiu şi Reforă Socială hotărăşte transformarea sa în Institutul Social Român, urmând ca acesta să aibă sediul la Bucureşti. În articolul I al Statulului Institutului se menţiona:

„Institutul Social are drept scop: să cerceteze problemele ştiinţelor sociale şi în special pe acelea referitoare la starea socială a României Mari.”

Institutul a avut filiale la Timişoara – unde în 1932 s-a înfiinţat Institutul Social Banat – Crişana (iar din 1933 la Arad funcţiona Despărţământul Arad al Institutului Social Banat – Crişana), – la Cluj, Iaşi, Craiova, Chişinău, Constanţa şi Cernăuţi. Pentru a cuprinde toate aceste filiale şi pentru o mai bună colaborare între ele, în toamna anului 1938 apare „Legea pentru înfiinţarea Serviciului Social” care prevedea la articolul 16 înfiinţarea „Institutului de Cercetări Sociale al României”.1

„ Se înfiinţează Institutul de Cercetări Sociale al României în scopul de a organiza, conduce şi coordona lucrările din toate domeniile sociale consacrate cunoaşterii ştiinţifice a ţării şi neamului. Institutul va contribui la stabilirea planului de lucru al Serviciului Social, prin cunoaşterea ţării cu ajutorul cercetărilor monografice ale satelor şi oraşelor. Sediul Institutului este la Bucureşti.

Intitutul va cuprinde şi institute de cercetări regionale care vor lucra sub directivele şi sub controlul Institutului din Bucureşti.”2

Activitatea Institutului Social Român şi apoi a Institutului de Cercetări Sociale al României a fost deosebit de prolifică. Dacă la început existau în cadrul Institutului un număr de şapte secţii: agrară, comercială şi industrială, financiară, juridică, politică şi administrativă, igienică şi politică socială, culturală Emanoil Bucuţa, 3 până în anul 1933 se mai înfiinţează şase secţii: de politică externă, de biologie, de studii feminine, de cooperaţie, de urbanism, de statistică. În această perioadă se fac întâile cercetări de politică socială şi apar texte pentru o legiferare a unei vieţi mai bune pentru muncitori, se depune o intensă activitate în ceea ce priveşte Consiliul Legislativ. În cadrul secţiei de cooperaţie se cercetează pentru prima dată sistemul cooperaţiei şi efectele sale benefice asupra societăţii; despre metoda statistică şi însemnătatea ei şi despre recensământul populaţiei se discută în cadrul secţiei economice. Secţia culturală are în vedere reorganizarea învăţământului şi diferite probleme culturale. 4

Un accent deosebit se pune pe cercetările monografice făcute în cadrul societăţilor rurale şi pe întocmirea de monografii săteşti. Cercetările erau făcute de către echipe interdisciplinare formate din reprezentanţi ai secţiilor institutului. În ce priveşte alcătuirea unei monografii apar şi studii teoretice cum ar fi lucrarea lui Henri H. Stahl Monografia unui sat – Cum se alcătuieşte. Spre folosul căminului cultural, 1939, în prefaţa căreia Dimitrie Gusti declara: „… nu se poate înfăptui nimic temeinic în ţara noastră, nici pe tărâmul cultural, nici pe tărâmul social, economic, politic sau adiminstrativ, decât dacă se purcede de la cunoaşterea vieţii româneşti aşa cum este ea.”5

Institutul milita în lumea satelor şi pentru întemeierea căminelor culturale (ideia aparţinea regelui Carol al II-lea) care să aibă rolul de a ridica nivelul cultural. Apar o serie de studii care au drept scop popularizrea în lumea satelor a unor reguli de igienă, de alimentaţie, recomandări privind industria casnică, cultura la sate etc. Amintim câteva dintre ele: Ion Clopoţel – Un program de culturalizare a satelor, Ed. Societatea de Mâine, Cluj, 1933; Al. Alimăneşteanu – Organizarea muncii rurale, Imprimeriile Independenţa, Bucureşti, 1927; Oreste A. Anastasiu – Industriile săteşti în raport cu localizarea marii industrii, „Cultura Naţională”, Bucureşti, 1928; Sabin Opreanu, Probleme de geografie economică în Munţii Apuseni, Tipografie Naţională S.A., Cluj, 1933; H. H. Stahl – Metoda de lucru a echipelor cu satul şi cu căminul, în „Sociologie românească”, An. I, nr. 12 , Decembrie, 1936, I.S.R.; Simion Grecu, Ce cultivăm la munte?, Arad, 1938, „Concordia”, Institut de arte grafice şi editura S.A., Arad.

Toate aceste studii nu fac decât să demonstreze că în perioada interbelică ideia implicării active şi concrete în rezolvarea diferitelor probleme ale societăţii româneşti era cea care domina gândirea celei mai mari părţi a intelectualităţii româneşti.

Pe plan mondial, începând cu anii 50 – 60 se vorbeşte tot mai mult despre antropologia aplicată. Diferenţa dintre ideile şcolii sociologice a lui Dimitrie Gusti şi ceea ce încearcă să facă antropologia aplicată este nesemnificativă.

Antropologul american Marvin Harris spune despre antropologia aplicată că nucleul acestei discipline constă în cercetări care sunt comandate de organizaţii publice sau private, în speranţa de a obţine rezultate practice, finalizate în interesul acestor organizaţii. Oraganizaţiile pot fi statale, guvernamentale, regionale, locale etc. Unele instituţii americane au chiar antropologi angajaţi cum este de pildă Institutul de Cercetare pentru Agricultura Internaţională.

Scopul antropologiei aplicate este de a obţine un rezultat practic, dar măsura în care cercetătorii acestei discipline participă efectiv la obţinerea rezultatului dorit variază de la o situaţie la alta. Există situaţii în care antropologul poate fi singurul însărcinat să culeagă informaţiile de care are nevoie organizaţia care l-a trimis, pentru a lua mai apoi decizii. În alte situaţii antropologul poate doar oferi relaţii despre posibilitatea de realizare efectivă a unui plan prestabilit sau poate redacta un program mai mult sau mai puţin detaliat pentru realizarea scopului final dorit de instituţie. De obicei se lucrează în echipă, rar fiind însărcinat un singur cercetător cu responsabilitatea planificării, a evaluării şi a punerii în practică a unui program întreg, de la început până la sfârşit. 6

Antropologul Marvin Harris mai atrage atenţia asupra faptului că nu se poate vorbi de antropologie aplicată atunci când ea se bazează pe premise fără temei sau pe teorii greşite ori atunci când interese teoreticeşi abstracte sfârşesc prin a fi impuse unor scopuri specifice şi concrete. 7

Revenind la modul în care muzeele se pot implica activ în programe şi proiecte care vizează societatea rurală, dar nu numai, vom da exemplul Complexului Muzeal Arad, mai precis a Secţiei de Etnografie de aici. Este vorba de încercarea de revitalizare a unui obicei semiuitat, şi anume „Nedeia de la gorun” din satul Vidra , comuna Vârfurile, judeţul Arad, cu toate consecinţele pe care le-ar implica revitalizarea acestui obicei.

Localitatea Vidra situată la 3 km de comuna Vârfurile este un sat de munte de tip răsfirat cu gospodării adunate în mici cătune în interiorul cărora s-au păstrat suprafeţe întinse neconstruite, fânaţe şi livezi. Şapte crânguri sunt cele care formează satul, şi anume: Mihuţeştii, Măgireştii, Boteştii (sau Todereştii), Zbeguleştii (3 case), Costeştii (3 case), Ioneştii şi Petrişoreştii. Crângurile poartă, în cea mai mare parte, numele familiilor care le locuiesc. Aceleaşi nume le regăsim şi în cimitirul satului situat lângă vechea biserică de lemn de secol XVIII unde se află şi un gorun secular. Vârsta gorunului este uşor de dedus comparând-o cu vârsta bisericii, adică mai bine de 250 de ani. Se ştie, că după terminarea construcţiei unei biserici de lemn, exista obiceiul să se planteze în apropierea ei un copac (de regulă stejar sau gorun) care crescând, să aibă rolul de a feri biserica de trăznete.

Spaţiul unde se află gorunul, biserica şi cimitirul erau în trecut locul de desfăşurare al nedeii din localitate. Dar să vedem cum se desfăşura obiceiul.

Ziua în care se ţinea „nedeia de la gorun” era, în fiecare an, miercurea de după Paşti, fiind prima nedeie din zonă. „Nedeia de la gorun se făcea când eram io copil mic şi, şi înainte de a fi io copil mic. Se făcea nedeia de la gorun în fiecare miercuri după Paşti. Atunci nu exista pă nici un sat din apropierea sau din satele aparţinătoare comunei Vârfuri, nu exista în nici unul să se ţină miercurea , numa aici la Vidra. Pentru că, zicea că… no… sunt cele trei sărbători: Dumunica, Luni şi Marţi, miercurea nu. Da miercurea şi-o rezervau toţi…îşi rezervau miercurea pentru a veni la Vidra, că la Vidra aicea vineau de la Măgulicea, vineau de la Vârfuri, vineau di pă tăte satele. Câte sate îs aparţinătoare de comuna Vârfurile şi poate şi de prin Hălmagiu şi din cealaltă parte, din Pleşcuţa şi di p-acolo. Veneau care aveau neamuri aicea. Veneau aicea la neamuri, ş-atuncea să duceau la biserică a noşti.” (spune Iova Iosif, de 79 ani din Vidra). 8

„ Să ţinea miercurea după Paşti. Era sărbătoare numită, cum zice la Banat – Rugă. Miercuri după Paşti ştiau tăte satele …. Miercuri după Paşti să ţinea. Vineau oameni di pă sate aicea la Vidra… cu căruţe cu cai. Se făcea hora aia până seara. Acolo sub gorun afară …să juca acolo jos la cimitir, unde-i căminu… nu era cămin atunci. Aclo…să punea o masă… . Mergeau femeile cu coşu… alta cu mâncare… alta cu ce obişnuia … alta cu prăjitură … alta cu unua cu alta. Să „goşteau” acolo cu străinii… . Ş-apu atunci era lume multă. Aşa o fost dară. (Mihuţa Gheoghe, 92 ani, Vidra) 9

„ Nedeia de la gorun era foarte apreciată. Venea tineri şi neamuri din toate satele aparţinătoare comunei Vârfuri şi mai mult veneau de pe la Brusturi, Băneşti, Hălmăgel, Hălmagiu, Pleşcuţa … Se stângea multă lume.” (Sirban Ilie, 65 ani, sat Avram Iancu) 10

„ Pica paştele ori în ce lună, oricând. Nedeia era miercuri după Paşti … era mare nedeie. Di pă satele astea de aici, Măgulicea, Lazuri, Vârfurile, Avram Iancu, toţi vineau. Şi petreceau tăţi acolo.” (Petrişor Ileana, 77 ani, Vidra) 11

Deşi era miercurea de după Paşti, şi nu mai era zi de sărbătoare, totuşi nedeia începea cu o slujbă la biserică. Sătenii coborau la slujbă aducând cu ei coşuri cu mâncare, băutură, dar şi tărâţe, cereale, apă pentru hrana animalelor. Toate acestea urmau să fie sfinţite de către preot. Tot după slujbă erau sfinţite şi mormintele unde se aflau rudele celor răposaţi , unele venite din satele vecine sau chiar de mai departe. Mâncarea era adusă pentru ospătarea rudelor care veneau la această manifestare. După slujba religioasă începea jocul.

„ Era maslu la biserică. Da la biserică mereau numa a noşti, enoriaşii d-aicea. Nu veneau de pe alte sate, numa dacă cineva s-a mutat d-aicea. Să făcea maslu la biserică şi după asta, atuncea să scoborau, …. începeau să vină neamurile, di pă la 1, din exterior, din celelalte sate.

… se făcea maslu. Deci s-a făcut maslu şi păntru animale. Ca să fie sănătoase…

… La noi … acolo să duceau cu coşurile. Aicea…. bătrânii care să duceau acolo la pause, la părăstase … aceia nu mai veneau acasă. Era mulţi care să duceau, d-aiştea mai înstăriţi … Să duceau cu căruţa. Să duceau cu căruţa şi cu căruţa duceau mâncare acolo.” (Iova Iosif, 79 ani, Vidra). 12

„ Venea popa la biserică. Făcea rugăciune. Şi după rugăciune, pă când termina popa … căuta să termine mai degrabă liturghia… o termina pă la 12 – 12.30, că începea să vină muzica. Şi atunci nu mai putea face popa rugăciunea…

Făcea sărbătoare şi pentru … să sfinţea apă, tărâţe, făină … să dai la animale.” (Mihuţa Gheorghe, 92 ani, Vidra) 13

După slujba de la biserică şi după sfinţirea mâncării şi a mormintelor, începea jocul. Muzicanţii, tocmiţi de către feciorii satului, ajungeau la gorun pe la ora 12.30 – 13.00, unde aveau amenajată o bancă (ca o scenă) de pe care cântau. Erau plătiţi din taxele adunate de la feciorii participanţi la joc. Se cântau trei melodii care se repetau întruna: ardeleana, sărita şi ţigănească. În acest timp rudele venite din alte sate, se ospătau din produsele aduse de localnici. Singura activitate comercială înregistrată la nedeie era vânzarea, de către nişte bătrâne din Vidra, a unui fel de suc: apă îndulcită cu zahăr ars.

„ Feciorii care era cei mai mari, mai în vârstă, aceia organiza nedeia, aceia mergeau şi găseau viorişti.” Cântau „… păi ardelene. Şi aia … ţigăneasca, da! Asta-i denumirea jocului: „zăi de sărită!, zâi de-nvârtită, ş-apoi, după aia, ţigăneştile!”

„ Acolo trebuiau să plătească toţi care joacă. Ca să scoată banii la muzică”. (Iova Iosif, 79 ani , Vidra) 14

Muzica era situată lângă gorun: „… se făcea o bancă … aşa sus. Ca să nu-i lovească nimeni. Acolo să suiau. Pă o bancă aşa sus. Nu mare … ş-acolo stătea muzica.” (Mihuţa Gheorghe, 92 ani, Vidra) 15

Jocul se termina la apusul soarelui. Absolut toţi informatorii au ţinut să precizeze că jocul se termina seara, odată cu venirea întunericului. Când se pleca, se pleca cântând.

„Da la horă … atâta erau de conştienţi (oamenii n.n.) , la nedeie, că nu stăteau nici unu … să zici că stă acolo noaptea pă-ntunericu. Şi muzica pleca … Numa aşa era tocmită şi muzica … până la …seara cât îi când nu să mai vede sub gorun…

„Cântau. Ceia ce veneau în ceea parte cântau … tăt pă grupuri…. ceia ce vineau încoace , altu … Fiecare în ce sector mergea, toţi cântau. Nu era nimeni să râdă .. că iaca or plecat cântând. Nu erau oameni beţi să zâci că cântă de beat. Dar acuma dacă începi să cânţi, aşa, pă ţarină, zice că eşti ţapăn de beat.” (Iova Iosif, 79 ani, Vidra). 16

„ Nu ţinea mult aici. Sara pă la … când să făcea soarele, apunea … gata!, plecau. Nu ca acuma … până mâine dimineaţă.” (Mihuţa Gheorghe, 92 ani, Vidra) 17

Despre data la care obiceiul a început să nu se mai ţină, majoritatea informatorilor vorbesc despre o perioadă de circa 40 de ani. Datele sunt relative, dar un lucru este cert: că la obstrucţionarea desfăşurării fireşti a nedeii au contribuit reprezentanţii regimului comunist. S-a construit un cămin cultural şi s-a urmărit ca desfăşurarea jocului să se facă aici. Preotul nu a mai făcut slujba în miercurea de după Paşti, pomenirea morţilor având loc chiar în Dumunica sau Lunea Paştelor . Apoi, în detrimentul nedii de la gorun, a fost încurajată desfăşurarea nedeii de la Tăcăşele, în localitatea Avram Iancu, situată la aproximativ 7 km de Vidra. Este adevărat că această localitate este mai accesibilă din punct de vedere al căilor de comunicaţie, dar nedeia de aici a fost iniţial cu mult mai mică, şi ca desfăşurare şi ca importanţă (era nedeia ţinută de un crâng al satului Avram Iancu, de cei care păşunau pe Valea Tăcăşelelor). Aceast nedeie a fost transformată într-o mare sărbătoare câmpenească prin implicarea în organizarea ei a autorităţilor judeţene, substituind toate celelalte nedei din zonă, inclusiv cea de Vidra. Data de desfăşurare era în a doua duminică după Rusalii.

Dar să ascultăm ce ne spun informatorii noştrii despre sfârşitul nedeii de la gorun.

„… s-a sistat de către un primar d-acolo de la Măgulicea (un sat vecin n.n.). Odată cu înfiinţarea Partidului Comunist… Păi d-atuncea nu s-o mai ţinut. S-o făcut Miercuri după Paşti o perioadă, nu ştiu cât s-o mai făcut … da nedeie la cămin. La cămin, şi nu mai la gorun. Îi mult d-atuncea…a … nu …în orice caz îi mai mult … îi v-o 40 de ani. Că nu-mi aduc aminte d-atunci când veni Filip, fostu preşedinte de primărie şi scoasă pă Petea, pă Pavăl d-acolo să nu cânte. Spusă că-i dă amendă …. da nu-mi aduc aminte data aceia.” (Iova Iosif, 79 ani , Vidra)18

Nedeia nu se mai face „… de când începură ăştia …cu timpurile astea. De când făcură cămin, fac seara la cămin … Atunci să făcea sub gorun. Acuma nu să mai face Miercurea, Miercurea de după Paşti. Acuma fac Duminică şi Sâmbătă seara, nu-i mai regulile care-o fost.” (Mihuţa Gheorghe, 92 ani, Vidra) 19

„ Obiceiul nu s-o părăsit dintr-odată, el o scăzut. Lumea o început să meargă acasă de la biserică, să-i omenească pe musafiri acasă şi apoi venea seara la joc, la cămin, până s-o desfiinţat. La gorun poate că nu s-o mai ţinut nedeia de prin anii 60”. (Sirban Ilie, 65 ani, Avram Iancu) 20

Cei care au prins şi au participat la nedeia de la gorun, regretă acum dispariţia ei.

„ Fain o fost! Tătă lumea d-abia apuca să meargă la Vidra, la nedeie, sub gorun. Amu, îi gorunu … să duce … o să pice , … o să pice crengile în cap la copii de la şcoală … când să joacă acolo.” (Iova Iosif, 79 ani , Vidra)21

Acestea sunt relatările unor participanţi activi la obiceiul nedeii, participanţi a căror vârstă trece de 65 de ani. Cei mai tineri au prins doar jocul la căminul cultural sau, de o bună bucată de vreme, inexistenţa oricărei activităţi care să mai amintească de nedeia de la gorun. Totuşi imaginea ei este încă vie în conştiinţa locuitorilor satului Vidra.

Dar, după ce am auzit povestea derulării sale, să vedem de ce era acest obicei atât de important pentru vidrani sau pentru zona încojurătoare.

Aşa cum înşişi sătenii o denumesc, avem de-a face cu o nedeie, nedeia de la gorun. În zona geografică la care ne referim, şi anume la estul judeţului Arad, în apropiere de Muntele Găina, în perioada dintre Sărbătorile de Paşti (dar mai ales după Rusalii) şi până la Sfântul Ilie se desfăşurau o serie de nedei. Erau nedei în fiecare sat. În Avram Iancu, sat vecin cu Vidra, erau trei nedei: la Peştere (în prima duminică după Rusalii), la Tăcăşele (a doua duminică după Rusalii), apoi la Bănişoara. Existau şi alte nedei în celelate sate vecine, la Măgulicea, la Groşi, la Lazuri etc. dar un singur lucru individualizează nedeia de la gorun, şi anume, faptul că ea coincidea aici cu pomenirea morţilor, deşi în zonă pomenirea morţilor se face la o săptămână după Paşti, atunci când sunt de fapt şi Paştele Morţilor. Este, credem, şi motivul pentru care nedeia de la gorun strângea atât de multă lume, la care se mai adaugă şi faptul că era şi prima ca dată de manifestare.

Despre nedeie, în general, ştim că este recunoscută ca o sărbătoare la care participă întreaga comunitate a satului, dar şi rude şi prieteni, precum şi ca un fel de târg unde se schimbă produse obişnuite în cadrul gospodăriei ţărăneşti. Ea avea şi un caracter pastoral. În trecut nedeile se ţineau pe culmile munţilor, dar odată cu trecerea timpului ele au dobândit forme noi de manifestare coborând în vatra satelor.22

Dintre caracterul pastoral, sărbătoresc şi cel de târg, nedeia de la gorun include în desfăşurarea ei primele două, târgul fiind înlocuit cu pomenirea morţilor.

Caracterul pastoral:

De la informatorii noştrii am aflat că, la biserică, în Miercurea de după Paşti, se făcea maslu, ocazie cu care erau aduse apă, tărâţe, făină pentru a fi sfinţite şi apoi date ca hrană la animale pentru sănătate, fertilitate şi apărarea în faţa diferitelor boli. Nu există date că s-ar fi adus animale spre a fi sfinţite de preot, aşa cum se întâmplă la nedeia de la Tăcăşele.

Caracterul sărbătoresc

Caracterul sărbătoresc este poate cea mai importantă dominantă a nedeii de la gorun. La această manifestare participa întreaga comunitate a satului Vidra, dar şi rude mai apropiate sau mai îndepărtate, precum şi locuitori ai satelor învecinate. Se poate observa, din desfăşurarea obiceiului, o particularitate multifuncţională în care sunt surprinse manifestări şi norme sociale, cultural-artistice, relaţii de rudenie. 23

Nedeia se ţinea Miercurea după Paşti, zi normală de lucru, după cele trei zile de sărbătoare ale Paştelor.Totuşi, la Vidra era sărbătoare şi Miercurea, cu tot ce presupunea ea: întreruperea muncii obişnuite, recurgerea la portul de sărbătoare, mâncare şi băutură (altele decât în zilele normale), un comportament specific zilelor de sărbătoare.

Manifestarea reunea întreaga comunitate, era un moment aşteptat care contribuia la ritmarea timpului sătenilor. Raportarea la acest eveniment marca depăşirea perioadei de abstinenţă, de înfrânare din Postul Paştelui şi deschidea sezonul jocurilor, al nedeilor, al nunţilor, care se încheia apoi cu târgul de la Găina (în jurul datei de 20 iulie – Sfântul Ilie). Pentru comunitatea rurală, participarea la nedeie însemna un mijloc de relaxare, de odihnă activă, participativă, de regenerare. 24

Încetarea acestui obicei, aşa cum au relatat şi informatorii noştrii, se datorează în bună măsură implicării reprezentanţilor locali ai regimului comunist. Sub ameninţarea cu amenda a fost interzis jocul sub gorun, el fiind permis doar în sala din noul cămin cultural construit în localitate. Apoi slujba de pomenire a morţilor nu se mai făcea miercurea ci în Duminica sau Lunea Paştelor. (Aşa a rămas obiceiul şi astăzi). Şi izolarea satului, datorată în principal drumurilor şi căilor de acces proaste, a făcut ca nedeia de la gorun să dispară, iar cea de pe Valea Tăcăşelelor, o nedeie mai mică, dar unde se putea ajunge foarte uşor, să capete mai mare importanţă. Creşterea popularităţii nedeii de la Tăcăşele s-a datorat în cea mai mare măsură, autorităţilor locale şi judeţene, care au transformat-o într-o mare sărbătoare câmpenească ce reuneşte anual, în a doua duminică după Rusalii, până la 15 000 de oameni.

Referitor însă la nedeia de la gorun, iată câteva elemente de care trebuie să se ţină cont şi care pot fi puncte de plecare în încercarea de revitalizare a acestui obicei.

Nedeia de la gorun este încă vie în conştiinţa locuitorilor satului Vidra. Chiar dacă participanţii activi la această manifestare au vârste trecute de 65 de ani, despre nedeie ştiu şi tinerii.

Există şi la Vidra, ca peste tot, nevoia oamenilor de sărbătoare, de relaxare. De la dispariţia obiceiului nu au mai existat prilejuri de reunire a întregii comunităţi. Se simte şi în rândul localnicilor vidrani nevoia de ceremonial şi ritual, au unele aşa-zise „trebuinţe umane”.

„ Trebuinţele umane, în toate societăţile, se ierarhizează sub formă piramidală, începând cu cele de supravieţuire, primare, aşezate la baza piramidei, până la cele spirituale, vizând aspiraţiile omului şi realizarea de sine, situate la vârful piramidei.”25

Foarte importantă este, în cazul nedeii de la Vidra, suprapunerea ei cu slujba de pomenire a morţilor. Această ocazie trebuie exploatată, deoarece ea poate aduce în sat un mare aflux de lume. O bună parte a tineretului este plecat din sat, iar un astfel de eveniment ar putea constitui un prilej de revedere al neamurilor.

Există şi la Vidra o ierarhizare în rândul neamurilor: neamuri sărace, medii şi înstărite. Aşa cum spunea etnologul Mihai Pop, căsătoria acestor neamuri se face în funcţie de interesul economic: neamurile sărace se căsătoresc de obicei pe plan local (fiind şi cei mai numeroşi), cele medii fac căsătorii atât în sat cât şi în satele vecine, iar cele bogate (fiind mai puţin numeroase) – pentru a contracta căsătorii tot cu neamuri bogate, în vederea păstrării irarhiei, sunt nevoiţi sa-şi întindă aria în tot ţinutul. Din acest raport de ierarhie socială rezultă trei zone de endogamie locale: cea a satului, cea a satului şi a satelor vecine, cea ţinutului sau a zonei.26 Sunt zonele din care veneau în trecut participanţii la nedeie. Ei sunt şi astăzi răspândiţi la fel şi suntem siguri că slujba de pomenire a morţilor şi apoi un prilej de sărbătoare, ar atrage rudele, neamurile vidranilor, în localitate.

O revitalizare a nedeii de la gorun nu ar ştirbi cu nimic din manifestările de la Tăcăşele, ci mai degrabă ar reînvia în conştiinţa locuitorilor zonei imaginea acelei succesiuni de sărbători care se derula între Paşti (sau Rusalii) şi până la Sfântul Ilie.

Este adevărat că obiceiul nu mai poate fi reînviat întocmai, cu joc, cu oameni îmbrăcaţi în costume tradiţionale.Realităţile sociale din zilele noastre sunt diferite de cele din urmă cu 40 – 50 de ani.

Totuşi, prin implicarea directă a etnologilor credem că s-ar putea, nu numai revitaliza o parte a obiceiului, dar că acest fapt ar avea urmări benefice şi din punct de vedere economic şi turistic.

Zona în care este situată localitatea Vidra este deosebit de pitorească, în apropierea Muntelui Găina şi a Masivului Bihor. O manifestare culturală de amploare, cum ar fi nedeia, ar trezi interesul turiştilor, lucru care ar putea duce la dezvoltarea turismului în zonă, la apariţia pensiunilor agroturistice, dar şi la o serie de unităţi comerciale.

Ar fi benefică:

o cercetare interdisciplinară de teren în localitatea Vidra, care să ducă la o cunoaştere globală a ceea ce a reprezentat obiceiul „nedeia de la gorun” în menalitatea locuitorilor;

accesarea de către autorităţile locale (eventual în colaborare şi cu Complexul Muzeal Arad) a unor fonduri structurale care să aibă drept scop îmbunătăţirea infrastructurii şi încurajarea agroturismului precum şi organizarea de evenimente culturale. Complexul Muzeal Arad are o experienţă de câţiva ani în acest domeniu, având derulate până acum, cinci proiecte cu finanţare Phare;

implicarea autorităţilor locale, a preotului în acest proiect. Preotul ar trebui convins să facă slujba de pomenire a morţilor în Miercurea de după Paşti;

conştientizarea localnicilor şi a autorităţilor locale că un eveniment precum nedeia de la gorun ar atrage, pe lângă fiii satului, şi o serie de turişti care ar putea contribui financiar la ridicarea economică a zonei;

popularizarea nedeii la posturi de radio, televiziune, presă, internet, editarea de pliante şi broşuri despre istoricul nedeii;

realizarea unui film documentar cu localnici care relatează despre obiceiul nedeii. Proiecţie a acestui film la Vidra şi în localităţile vecine, în faţa sătenilor.

Sunt doar câteva sugestii privitoare la ideia reînvierii acestui vechi obicei.

Sorin Sabău,

Muzeograf – etnograf,

Complexul Muzeal Arad