Nisipul din clepsidră Arta interviului?

Este jurnalismul o artă? Sau doar o meserie acolo pe care ţi-o poţi însuşi cu puţintică instrucţie, cu o gramatică funcţională, cu o curiozitate veşnic vie, cu un anumit apetit pentru scris? E un fel de literatură înmuiată mai tare (sau exclusiv) în real, în lumea reală, decât în ficţiune şi imaginaţie? În eveniment, în persoane mai mult decât în personaje? Artă versus profesie exactă în exprimare, fără tropi şi înflorituri, aceasta ar părea ecuaţia jurnalismului de ieri şi de astăzi. De aici şi de aiurea.

***

Cei care predau jurnalismul în facultăţi o fac, cei mai mulţi, în credinţa celei de a doua variante: ei, da, jurnalismul se poate învăţa! El poate fi profesat de orice om instruit, având în plus un simţ al evenimentului, o curiozitate niciodată satisfăcută, şi o anumită apetenţă spre exprimare. Din această categorie face parte şi profesoara de jurnalism Carmen Neamţu, care publică o frumoasă şi utilă carte: “Convorbiri cu vedere la microfon. Arta interviului. Chipuri şi moduri” (editura “Mirador”, 2009, 402 p). Un adevărat manual de jurnalism.

***

Cartea tinerei profesoare are însă o ambiguitate conţinută: e vorba despre „arta interviului”, dar şi despre „chipuri şi moduri” cotidiene ale acestui gen publicistic. Şi „cozonacul” şi „pâinea cea de toate zilele”carevasăzică. Iar interviurile pe care ea însăşi le-a realizat, şi cu care ilustrează ipostazele genului publicistic, fac transparentă această bivalenţă jurnalistică: unele interviuri, mai puţine la număr, sunt „artă” (Ioan Pintea cu N. Steinhardt, C. Neamţu cu Alex Ştefănescu, Mircea Mihăieş, Petru M. Ardelean, Florin Bănescu, Gh. Schwartz, Ion Corlan, Onisim Colta, Al. Hausvater, Gh. Mocuţa), altele sunt „de serviciu”, fără relief ori miză aparte. Nu-mi este însă deloc clar dacă „arta” interviurilor remarcate aici e meritul jurnalistului sau al intervievatului. De multe ori jurnalistul este perfect echipat profesional – rigoare, precizie şi simplitate în întrebări, atent la nuanţe, impecabil în stil. Şi, totuşi, interviul nu iese. Răspunsurile

sunt fade, inconsistente, neinteresante. Concluzia: un interviu bun e incidenţa fericită dintre un jurnalist bun şi un interlocutor cu personalitate, o sursă de idei şi informaţii, de opinii originale, nu în ultimul rând de expresivitate şi culoare.

***

Carmen Neamţu ilustrează, cu asupra de măsură, inclusiv această ipostază (fericită) a interviului. Concepţia implicită a autoarei este că jurnalismul după ureche, temperamental, jucăuş sau sofisticat stilistic, umoral sau vindicativ şi-a trăit traiul şi şi-a mâncat mălaiul. Mâna pe carte înainte de a o pune pe tastă ori pe pix!, aceasta pare lecţia ei.

V.D.