Tragedia familiei Hosu începe în seara zilei de 7 iunie 2017, când Florica Hosu, în vârstă de 70 de ani, a fost transportată de la domiciliul din Arad la Unitatea de Primire Urgenţe a Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Arad, în urma unui apel telefonic al familiei la 112. Nu putea respira şi avea momente de incoerenţă în vorbire. La aproximativ şase ore după ce a ajuns la UPU, a fost transferată la Spitalului TBC din Grădişte de unde, după o oră, a fost transferată din nou la Urgenţe. Iar medicii de la UPU au trimis-o iarăși la Secţia Pneumologie din Grădişte. De aici, femeia a fost transferată direct la Anetsezie-Terapie Intensivă. Au fost o adevărată „plăcere” aceste plimbări între secţii, mai ales că femeia bolnavă era supraponderală. Potrivit fiului, când a ajuns la ATI, Florica Hosu era „aproape în comă”, fiind intubată rapid. Şi aşa a rămas vreme de cinci săptămâni… când și-a dat ultima suflare.

Acum, familia Hosu îi acuză pe doi dintre medicii de la ATI de incompetenţă şi mai ales de nepăsare. E vorba de medicul curant Paula Maxim şi de şeful de secţie Cristian Nicolescu.

A doua zi după ce pacienta a ajuns pe ATI, familia a fost informată că pentru a pune un diagnostic, se impune efectuarea unui computer tomograf, dar această investigaţie nu se poate face la Spitalul Judeţean Arad (dată fiind greutatea Floricăi Hosu). La cinci săptămâni de la internare, investigaţia s-a făcut la Spitalul Judeţean Arad! A doua zi după efectuarea investigaţiei, femeia în vârstă de 70 de ani a murit.

„A doua zi de la internarea pe Secția ATI, am vorbit cu doamna doctor Maxim care a spus că, pentru a da un diagnostic corect, trebuie făcut un computer tomograf. Dar a mai spus că la Arad nu poate fi făcut deoarece computerul tomograf nu poate duce mai mult de 110 kilograme. Scurt pe doi, mi-a spus exact cu cuvintele astea: «Interesați-vă să vedeți unde puteți face în țară». Cu alte cuvinte, «pe mine nu mă interesează, descurcați-vă!» Nu știam atunci cât de gravă e starea mamei” – povestește Călin Hosu, fiul acesteia.

Acesta e primul din cele trei momente care l-au indignat în perioada cât mama sa a fost internată la Spitalul Județean. Le numește, cumpătat, „momente ciudate” deși le-ar spune mult mai greu…

Laboratorul, „oază” de indolenţă

Al doilea astfel de moment are legătură cu efectuarea unei bronhoscopii. „În a șasea zi după internare, pe 13 iunie, i s-au luat probele care au fost trimise laboratorului spitalului. Ni s-a spus că în câteva zile, maxim o săptămână, va veni rezultatul. Au trecut patru zile și, pentru că starea mamei nu se îmbunătățea, dimpotrivă, se deteriora tot mai mult, în a cincea zi am încercat să aflu direct de la laborator cât mai durează. Am aflat cu stupoare că cei de la laborator nici măcar nu începuseră să lucreze pe probele luate în urmă cu cinci zile! Nu am avut nicio clipă pretenția să lase totul deoparte și să facă doar analizele mamei, dar să nu faci nimic timp de patru zile, mi se pare… prea mult! Au reușit să termine acele nenorocite de analize după 13 zile! Nu a rezultat că ar fi cancer, așa cum credeau medicii. Dar, ca să fie siguri, au spus să mai facem o tură. Am fost de acord, cu condiția să fie făcute la Bioclinica, pe banii mei. Mi le-au terminat în trei zile și jumătate, în condițiile în care le-au trimis la Timișoara; iar la laboratorul de la spital le-au terminat în 13 zile! Rezultatul a ieșit același: nu e cancer. «Și atunci ce facem?» am întrebat. Au spus că e o pneumonie care a devenit cronică, că nu prea știu, că trebuie să mai așteptăm… În afară de «nu știu», «nu pot», «nu avem», «nu este», nu am auzit nimic. Tot mi-au spus că trebuie să aşteptăm. Să aşteptăm să ce? Să moară mama? Că până la urmă asta s-a întâmplat: am aşteptat să moară mama” – spune, revoltat, Călin Hosu.

Descoperire tardivă

Între timp, familia s-a interesat de posibilitatea efectuării unui computer tomograf undeva, în țară. „Am găsit pentru persoane mai obeze la Sibiu şi Baia Mare (în afară de Bucureşti). Cei de la ATI mi-au comunicat că nu-şi asumă riscul pentru transport până în aceste oraşe. Dar ei nu-şi asumă riscul pentru nimic. Am aflat că ar fi posibil ca şi la Timişoara să se poată face şi, în data de 3 iulie, soţia şi tatăl meu au vorbit cu medicii iar aceştia au spus că pentru transport cu salvarea ar trebui vorbit şi la direcţiunea spitalului. Am sunat-o pe doamna director, i-am spus că avem o problemă: mama e internată la ATI şi trebuie să mergem la Timişoara pentru computer tomograf. Şi de aici începe distracţia! Am rămas fără cuvinte… Doamna director mă întreabă: «de ce vreţi să mergeţi la Timişoara?». Zic: «Pentru că de la ATI mi s-a spus că nu se poate face computer tomograf la Arad». «Dar cei de la ATI nu cunosc că noi avem posibilitatea asta, de a face computer tomgraf pentru pacienţi de până la 200 de kilograme?» «Nu îmi puneţi mie întrebarea aceasta, eu nu am de unde să ştiu de ce. Până la urmă sunt angajaţi ai spitalului…» Mi-a zis că trebuie să vorbească cu doamna de la Radiologie şi că zilele următoare se va face computerul tomograf în Arad. Lucrurile s-au mişcat mult mai repede şi în după-masa aceleiaşi zile, deja s-au dus cu mama la computerul tomograf. Dar nu s-a putut face, însă, pentru că nu s-a mişcat masa. A doua zi, soţia a vorbit cu dr. Nicolescu şi a întrebat: «nu aţi ştiut, de cinci săptămâni, că se poate face computerul tomograf la Arad?». Iar răspunsul lui a fost: «Nu este treaba mea să ştiu ce se poate face în Spitalul Judeţean». Iar doamna doctor Maxim i-a spus soţiei că numai datorită intervenţiei mele la direcţiune s-au dus atunci, după-masă, la computerul tomograf, iar doamna doctor a fost foarte supărată că a fost chemată de acasă să vină să facă lucrul acesta şi tot nu s-a putut face. Nu ştiu cum a fost chemată de acasă în condiţiile în care programul de lucru este până la ora 16.00, iar treaba asta s-a întâmplat după ora 15.00 spre 16.00. Soţia m-a sunat plângând să îmi spună ce s-a întâmplat, iar eu am sunat-o din nou pe doamna director pentru a o ruga să clarifice lucrurile: ce se poate face şi ce nu se poate face. Au chemat-o şi pe doamna de la Radiologie, iar soţia – care e inginer de profesie – a întrebat: «aţi calibrat aparatul, aţi calibrat masa?» Stupoare! «Nu ştim, o să chemăm pe cineva de la mentenanţă. În maxim două zile o rezolvăm, să vedem dacă se poate sau nu se poate face. Pentru că pe aparat scrie maxim 205 kilograme…» Surpriză: normal că s-a putut face acel computer tomograf! După cinci săptămâni!!! Dar nu a mai fost de folos pentru nimeni… La o zi după ce s-a făcut, mama a decedat” – relatează, îndurerat, Călin Hosu.

Dezinteres cras

Acesta a fost al treilea moment „ciudat” care a stârnit indignarea familiei Hosu: „Aşa o bătaie de joc! Să vină cineva să spună «nu este treaba mea»! Aşa o incompetenţă mare şi atâta neimplicare eu nu am mai văzut! Şi nu veneam aici, să spun lucrurile astea dacă acel doctor nu spunea că nu e treaba lui ce se întâmplă în spital. Un şef de secţie de la Terapie Intensivă – care îmi spune din prima zi că e nevoie de un computer tomograf pentru stabilirea diagnosticului – să nu ştie că se poate face computer tomograf în spital?! Nu spun că dacă se făcea computerul tomograf a doua zi, poate că mama nu murea… Nu ştim… nici eu nu ştiu, nici ei n-o să ştie. Poate finalul era acelaşi. Dar asta nu scuză ca, timp de cinci săptămâni, să chinuie un om cu tuburi, cum s-a chinuit mama… Nu mai vreau să treacă şi altcineva prin ce am trecut eu. Nu mai vreau ca şi alţii să ajungă pe mâna acestor doi… nici nu pot să le zic doctori… doi incompetenţi, care nu cunosc ce au în spital. De fapt, nici nu i-a interesat: «nu am computer tomograf, nu ştiu, nu pot să pun un diagnostic. Şi cu asta… gata, m-am spălat pe mâini!»” – punctează Călin Hosu.

Până la CEDO, pentru nepăsarea medicilor

Încă marcat de modul nefiresc în care funcţionează lucrurile la Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Arad, fiul Floricăi Hosu a povestit pentru Jurnal arădean/ Aradon experienţa prin care a trecut „nu din răzbunare. O spun pentru că astfel de oameni nu au ce căuta într-o secţie, nu au ce căuta într-un spital, ca doctori, să trateze oameni. Oricum, eu îi voi da şi în judecată, mă voi duce până la CEDO, unde România a mai fost condamnată tocmai pentru această nepăsare a medicilor, pentru faptul că puteau face anumite lucruri dar nu le-au făcut. Nu mă interesează să iau bani de la CEDO, că nu asta e important. Mă interesează să nu îi mai văd pe cei doi… nici nu le pot spune doctori… că îşi bat joc de oameni cum şi-au bătut joc de mama” – conchide Călin Hosu.

Direcţiunea spune „pas”

Interpelată pe acest subiect, conducerea Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Arad, nu a dorit să exprime niciun punct de vedere, apreciind că e treaba celor doi medici să combată acuzele aduse în „cazul Florica Hosu”.

„La noi nu a fost depusă nicio reclamaţie în legătură cu acest caz. Dacă vom fi sesizaţi, potrivit procedurii, vom transmite sesizarea Consiliului de etică ce funcţionează în cadrul spitalului sau, dacă e cazul, o vom supune analizei Comisiei de disciplină” – a precizat ec. Carmen Lucuţa, manager interimar al Spitalului Judeţean Arad.

Dr. Nicolescu se simte acuzat pe nedrept

Şeful Secţiei ATI susţine că nu a fost informat în legătură cu modificarea greutăţii admisibile a computerului tomograf.

Dr. Cristian Nicolescu, şeful Secţiei ATI,  s-a arătat surprins de acuzaţiile ce-i sunt aduse de familia Hosu. Dar îşi asumă  declaraţia potrivit căreia „nu e treaba lui să ştie ce se poate face la spital”.

„Are dreptate, aşa i-am spus: nu e treaba mea ce se întâmplă în spital. Nu mă învinuieşte cu nimic. Da, nu e treaba mea ce se întâmplă în spital atâta timp cât nu sunt anunţat. Eu răspund de Secţia ATI. Responsabilitatea mea e doar aparatura de pe Secţia ATI, nu aparatura de pe altă secţie. Computerul tomograf este responsabilitatea Unităţii Imagistice sau, deasupra, a conducerii. Nicidecum a ATI. Ani de zile mi s-a spus că acel computer tomograf nu poate duce peste 100 de kilograme. Nu e responsabilitatea unui şef de secţie – vorbind la modul general – să răspundă de starea de funcţionalitate a unui aparat de pe altă secţie. El răspunde doar de starea de funcţionalitate a aparatelor care aparţin secţiei respective. Şeful de secţie trebuie informat sau de conducerea spitalului sau de şefii de secţie de pe alte secţii despre modificările privind funcţionalitatea aparatelor. Repet, nici eu, nici vreun alt coleg de al meu nu a fost informat că s-ar fi modificat ceva la greutatea admisibilă a computerului tomograf…” – a precizat dr. Nicolescu. El a mai subliniat că se consideră „acuzat pe nedrept” în acest caz.

„Nu există motiv de supărare”

„Astea sunt nimicuri” – ne-a spus dr. Nicolescu la începutul discuţiei despre „cazul Florica Hosu”. Pentru Călin Hosu este, totuşi, o situaţie importantă – am replicat. Pentru dr. Nicolescu, importante sunt acum acuzaţiile care i se aduc. Şi, în încercarea de a răspunde acestor acuzaţii, a mai repetat ideea: „domnul nu are de ce să fie supărat”. Cum să nu aibă de ce?! I-a murit mama! – am ripostat din nou. „Sigur că da – a revenit dr. Nicolescu. Înţelegem suferinţa, ne pare rău şi i-am şi transmis condoleanţe. Înţelegem, dar să nu mă acuze acum că eu trebuie să ştiu ce s-a întâmplat la CT, fără să mă anunţe cineva.”

Dr. Maxim: „Am făcut tot ce am putut”

Medicul curant se simte împăcat. Zice că nu are ce să îşi reproşeze din punct de vedere medical. Dr. Paula Maxim, medicul curant al Floricăi Hosu, consideră că nemulţumirile familiei „nu prea îşi au suport”. În susţinerea acestei afirmaţii, dr. Maxim vorbeşte despre faptul că Laboratorul şi Radiologia sunt entităţi separate de Secţia ATI şi despre faptul că „de când s-a adus tomograful în spital, se ştie că peste 130 de kilograme nu merge”.

„Problema a fost că pacienta, având peste 200 de kilograme (familia susţine că avea 160 kg-n.r.), era de notorietate că masa de la tomograf nu poate să meargă cu masa asta” – spune dr. Maxim. Deşi în cele din urmă s-a făcut CT-ul, medicul curant ţine să precizeze că „examinarea prin computer tomograf s-a făcut în condiţii improprii, în condiţii de risc pentru pacientă. Am trecut printr-o situaţie la limită, era cât p-aci s-o şi pierdem acolo… A fost foarte stresant şi greu.”

În ceea ce priveşte nemulţumirea familiei Hosu legată de faptul că a fost pusă să se intereseze unde se poate face CT în ţară pentru pacienţi cu obezitate, dr. Maxim spune că a făcut această recomandare doar după ce ea însăşi a încercat la Timişoara. „Am sunat la Neuromed, au spus că nu se poate, că au acelaşi sistem de tomograf; am găsit un telescan în Timişoara care se părea că duce mai mult – i-am sunat, nu mi-au răspuns, le-am lăsat mesaj, nu mi-au răspuns. În Arad, în celelalte două locaţii care au tomograf, era exclus pentru că nu au anestezist şi nu se poate face investigaţia asta la o bolnavă care este pe aparat. La Timişoara era exclus… Eu nu am alte informaţii, de Sibiu, de Baia Mare… M-am mai uitat pe internet, dar nicăieri nu am găsit peste 130 de kilograme” – explică dr. Paula Maxim.

Diagnostic

În ceea ce priveşte diagnosticul Floricăi Hosu, dat fiind că în urmă cu patru ani pacienta a fost operată de cancer de sân şi dat fiind că pe radiografia pulmonară se puteau vedea nişte opacităţi, medicii au presupus că ar putea avea o metastază sau o recidivă pulmonară, care nu a lăsat-o să respire. Cum bronhoscopiile şi radiografiile  repetate au infirmat această presupunere, computerul tomograf era singurul care putea tranşa diagnosticul. În cele din urmă, şi acesta a anulat diagnosticul de cancer, de recidivă.

Potrivit dr. Maxim, problema medicală majoră a Floricăi Hosu a fost obezitatea: „La tomograf s-a văzut că era un plămân foarte mic şi un cord mare prin efort. Şi, până la urmă, un cord şi un plămân care lucrează la suprasolicitare, plus o infecţie pulmonară au fost suficiente cât să nu o mai putem recupera pe pacientă. Eu nu am vrut să îi necăjesc cu obezitatea, cu kilogramele… Mi s-a părut un punct sensibil, am încercat să fiu delicată. Dar poate trebuia să-i întreb de ce nu s-au ocupat de ea până acum. A fost neglijată o problemă medicală, până la urmă. Şi pacienta a ajuns într-un stadiu care pentru toată lumea e foarte greu de tratat. Mai ales când vine cu o infecţie respiratorie şi ajunge pe un aparat: fiindcă suntem în Terapie şi pentru că există germeni de spital şi nu o poţi scoate de pe aparat, ea se tot infectează. A venit cu una, a încălţat alta şi sigur că lucrurile nu mergeau bine pentru că nu reuşeam să o scoatem, pentru că nu mai avea puterea să respire şi să se recupereze” – precizează dr. Paula Maxim.

Paula Maxim: Dacă ei mă incriminează pe mine că le-am dat informaţii greşite, eu aceste informaţii le am de la Serviciul de radiologie Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Arad