Da, a murit Gligor Sava, autorul memorabilului volum „O lege care se spune încet”, apărut în 1981. Un debut întârziat şi curajos, într-o epocă de zvârcolire a ideologiei comuniste şi a dictaturii. Titlul era o metaforă pentru atmosfera apăsătoare a acelor ani. Era o victorie personală a poetului care apărea cu un volum de sine stătător la editura Dacia din Cluj şi, surpriză, prefaţat generos de Stefan Aug. Doinaş. Care îi remarca scriitura modernă, economia verbală, puterea de sugestie şi atmosfera pe care o creea lirica sa, „prin tăietura versului ce poartă mesajul”. Celelalte cărţi i-au apărut mult mai târziu: „Firavul melc simţind ameninţarea”, 2003, „Întotdeauna Cain îl ucide pe Abel”, 2003; „Şi vodca răguşeşte-n derbedei”, 2005.
Gligor Sava avea darul prieteniei, al boemei şi al peregrinajului. Multe dintre poemele sale sunt scrise – mai ales cele din tinereţe – la Iaşi, Cluj, Bucureşti; aici poetul poposea zile şi nopţi la Casa Scriitorilor. L-am cunoscut cu mult înainte de a frecventa un cenaclu literar pentru că era prieten cu fratele tatălui meu. Într-o iarnă, la tăierea porcului m-a ţinut pe genunchi şi a încercat să-mi explice cum e cu poezia. E ca şi cu rugăciunea, spunea el, îţi aduni gândurile şi le spui încet, ca pe o rugăciune. Nu spun ce impact au avut cuvintele junelui bard cu plete, asupra mea. Le-am înţeles după mulţi ani când am început să frecventez viaţa literară şi să cunosc personajul. Pentru că Sava a fost un personaj patetic şi impetuos; pentru caracterul său deschis a fost unul dintre cei mai îndrăgiţi poeţi arădeni. Revolta şi clocotul sângelui său şi-au găsit un sens în discursul său poetic; îşi cucerea instantaneu ascultătorii. Încât un critic (Lucia Cuciureanu) spunea despre bărbatul fascinant şi curtenitor că, „versurile lui se citează şi se invidiază.”
A plecat acum după o scurtă suferinţă şi după o bătrâneţe liniştită, alături de soţia sa şi familie. În ultimele zile a încercat să-şi găsească liniştea la căsuţa din „Trei Insule”. A plecat spre Cenaclul ceresc să îi întâlnească pe colegii noştri şi pe prietenii săi, dispăruţi în ultima decadă: Florin Bănescu, Francisc Vinganu, Mihai Traianu, Viorel Ghiorghiţă, Iuliana Schwartz şi alţii.
La despărţirea de poet, să-i mai răsfoim o dată poemele:
„Mamă! Unde eşti mamă? Unde te-ai dus?/ Doamne, soarele pe tăcute se prăbuşi în apus./ S-a împlântat o pasăre-n cer ca un cuţit/ în praştie a mai rămas o piatră, a împietrit./ S-a murdărit zăpada cu încă un bărbat/ în casă de-atâta dragoste lipseşte un pat./ Unde mamă te-ai dus? Eu unde mă duc?/ În lume trăieşte încet o pasăre cuc./ Am ajuns o sanie, mamă, vai ce-am ajuns./ Cu copite nebune caii mă lovesc pe ascuns./ Bătrânul jokeu astăzi a fost zvârlit din şa,/ iarba creşte în el ca-ntr-o păşune, … aşa …!?”
Dumnezeu să-l odihnească pe poet!
Citiți principiile noastre de moderare aici!