Am luat drumul punctului de trecere a frontierei Sighetu Marmaţiei. Doream să le văd feţele şi să ascult poveştile celor care au decis să lase în urmă totul ca să vină spre necunoscut. M-am prezentat de dimineaţă la vamă şi mi-au trebuit zeci de minute ca să trec de impactul organizării ca la carte a primirii refugiaţilor în vamă. Mi-am dat seama că mi-ar fi fost mult mai ușor să fac materialul propus în haosul românesc de zi cu zi, cu care m-am obişnuit atât de bine, decât în organizarea aceasta nemţească. Fiecare voluntar şi fiecare om al legii din vama aceea părea că ştie exact ce face şi mi se părea că orice imixtiune a mea în munca lor precisă era fie o intervenţie ridicolă, grosolană, fie doar o pierdere de timp. I-am urmărit mai bine de o oră, pentru a mă convinge mai mult că nimic nu e românesc în organizarea din vamă. Sau mai nimic, dar micile scăpări în acel context nici nu merită amintite. Și, în toată ora aceea din vamă, am încercat să-mi fac curaj să vorbesc cu refugiații. Să-i privesc în ochi și să-i întreb despre război. N-am reușit. Pentru că mai bine de o oră nu i-am putut privi în ochi nici pe cei care îşi târau valizele pe la ghişeele de control din vamă, iar mai apoi se opreau pierduţi într-o lume străină în faţa grupului compact de voluntari din fața cortului pe care scria mare „Transport”, nici pe cei care păreau că se îndreaptă siguri spre voluntarii care îi aşteptau deja de ceva vreme, nici măcar pe cei atât de blamaţi de românii contestatari ai omeniei noastre, cei care treceau vama în „jeep”-uri. Și n-am reușit să-i privesc în ochi pe niciunii nici după o oră și pentru că niciunii nu te priveau în ochi, nu aveau capul ridicat, nu căutau zâmbete și înțelegere. Cu privirile în pământ, la copii și valize, căutau cel mult un drum spre mai departe, departe de vamă și cât se poate de departe de război.

 

Cu voluntarii de acolo nu țineam să vorbesc. Știam că voi întâlni spre seară mulți voluntari români și ucraineni stabiliți la noi, că voi afla poveștile lor deopotrivă frumoase, urâte, vesele, dar mai ales triste. Le știam din discuțiile telefonice. Mi-am dat seama acolo, în vamă, însă, că ceea ce citesc pe fețele refugiaților ucraineni nu e tristețea, nu deriva, ci frica. Frica de nou, de necunoscutul pe care trebuie să-l accepte așa cum e, fără verificări, fără tatonări, ci doar cu speranța că poate acel nou nu e atât de rău precum războiul. Frica că noul acela, care vine într-o altă limbă, de neînțeles pentru ei, într-o altă țară, nu neapărat mai bună decât a lor, dar o țară încă ferită de război, trebuie să-l accepte doar cu bocceluța în mână, cu copiii lipiți de picioarele lor, cu hainele groase și gri pe ei și cu statutul de refugiați ca singurele lor arme. Și că frica aceasta îi va ține departe de mine, care nu aș avea nimic de oferit, decât de stors drame. Am luat, ca atare, drumul unei mănăstiri în care am aflat că sunt cazate multe femei și mulți copii veniți din Ucraina, acolo unde părintele stareț le vorbește limba, iar credința în Dumnezeu le-ar putea alunga lipsa de încredere în omenie și omenire. Cu speranța că, astfel, barierele pe care le-am descoperit la vamă vor fi rămase în urmă.

N-a fost să fie aşa, cu toate că stareţul m-a primit cu braţele și sufletul deschis din prima clipă şi m-a introdus rapid în universul mănăstiresc. Ba chiar m-a aşezat forțat la masă şi aproape că m-a obligat să mănânc din mâncarea gătită cu sufletul pentru cei de la mănăstire. Am ajuns să vorbesc şi cu refugiaţii de aici, să zâmbesc copiilor şi mamelor care îi supravegheau, să fac cu mâna adolescenţilor care mă priveau de după perdelele geamurilor chiliilor în care erau cazaţi, ba chiar să mă salut în urcaineană (a mea, probabilă) cu câţiva adolescenţi care colindau dealurile pline de pace din zonă. Dar de privit în ochi nu ne-am privit. De povestit au povestit cu teamă și frică și, desigur, cu speranță. Olga, o artistă și psihologă urcaineancă, venită să se adăpostească la mănăstire, mi-a spus câte ceva despre speranțele lor, iar părintele stareț Agaton Oprișan mi-a vorbit despre speranțele tuturor. Prima cu frică, cel de al doilea cu credință.

Iată poveștile de la Mănăstirea Izvorul Tămăduirii, Petrova, Maramureș.

Olga: Acum suntem 28 de ucraineni cazați aici, din care 15 copii. Toți și-au găsit loc aici, la mănăstire. (Privește mai mult în gol, extrem de departe de mine. Îl privește totuși pe părintele stareț în timp ce acesta traduce.)

(Ce speranțe au urcainenii legat de război?) Așteptăm să se termine războiul cât de repede, iar acesta să se gate cât mai repede cu Ucraina învingătoare. Din păcate, cred că războiul ăsta va fi sângeros şi poate nu se va termina curând, dar se va termina. (Priveşte parcăpeste Tisa, spre casă.)

(Dacă va dura mult, cum vedeți viitorul celor care au plecat din Ucraina? Dar al urcainenilor?) Eu voi rămâne aici, în speranța că mă voi întoarce cât mai repede posibil în țara mea, unde să fie pace. Sunt, ca atare, foarte recunoscătoare pentru că România este atât de atentă cu ucrainenii care vin de peste hotare. Ce au făcut românii pentru ucraineni e greu de descris în cuvinte. De când a început războiul, toți ne-au primit cu căldură. Sora și cumnata mea au ajuns în Franţa, chiar când a început războiul, acolo unde primesc câte 500 de euro de la stat, dar ştiu că pentru români această sumă este destul de mare, prea mare pentru a o acorda refugiaților, dar dacă vom primi şi noi o sumă, oricât de mică, pentru noi va fi bine. Nu ne e uşor aici, plecaţi departe de casă, acolo unde trebuie să plătim, în fiecare lună, impozit pe casă. Va trebui cumva să trimitem aceşti bani pentru a nu fi apoi expropriaţi. Sperăm să avem de lucru aici ca să putem câştiga un ban, să ne ajutăm singuri.

(Reuşiţi să ţineţi legătura cu cei de acasă?) Da, ţinem legătura. Sunt şi psiholog şi vorbesc cu foarte mulţi de acasă, ruşi, urcaineni. (Pauză lungă) Toţi spun că ce se întâmplă acum în ţara mea este traumatizant, dar cu toţii speră să se revină la normalitate. (Pauză foarte lungă) Poate li se va aduna mintea la loc celor doi preşedinţi – și celui rus, şi celui urcainean – şi vor ajunge la o înţelegere să fie pace pentru popoarele lor.

(V-aţi gândit vreo secundă, înainte de a începe războiul, că este posibilă o astfel de confruntare de forţe în secolul 21?) Nu, niciodată nu am crezut că aşa ceva mai este posibil. Aveam nădejde că aşa ceva nu se va întâmpla, în pofida ameninţărilor, dar s-a întâmplat. Iar asta e acum realitatea noastră. (Se uită în gol și pare că-i dau lacrimile. Încheiem dialogul.)

(Ce vă doriți acum pentru cei cazați la mănăstire?) Să renască înapoi speranţa în sufletele acestor oameni, care sunt plini de descurajare, plini de frică, nu au încredere în aproape nimeni. Sunt foarte tare stăpâniți de frică. Trebuie foarte multă răbdare şi trebuie să vorbim mult cu ei ca să capete încredere în noi, pentru că, chiar dacă ne văd cu haine preoţeşti şi cu pancarta la piept că suntem voluntari, tot nu au încredere în noi. Toţi stau cu teamă şi cu frică la vamă și mai departe, pe unde ajung. Vorbesc de mai toți cei pe care i-am întâlnit în decurs de peste o lună, de când sunt voluntar. De cei care au plecat peste hotare, de cei care au rămas pe mai departe la mănăstire. Unii au venit dar au plecat, am avut şi 71 de persoane cazate la mănăstire, am avut și grupuri de 52 şi 53 de persoane – femei și copii – care au stat 14 nopţi. Din cei 28 care sunt cazați acum la noi, trei pleacă la Baia Mare şi unul în Italia la cunoştinţe, dar au spus că dacă nu le place acolo unde merg, se vor întoarce înapoi la noi. Am avut şi 23 de copii de curând, care umblau la şcoală şi la grădiniţă, dar au venit nişte francezi cu o asociaţie şi, deşi erau ca o familie deja, eram toți ca o mare familie, ne-au tulburat cumva liniştea când au venit cu ajutoare și au plecat cu tot cu urcaineni. Unii dintre copii au plâns în hohote, au venit şi m-au luat în braţe şi le-au rugat pe mamele lor să nu plece de aici. Din păcate, francezii le-au promis foarte multe şi promisiunea unei linişti financiare i-a făcut să plece de la mănăstire spre Franţa. Le-au promis că le dau bani, dar toţi au plecat cu lacrimi în ochi, au plâns după liniştea şi calmul de aici.

(Cum vă descurcaţi cu toate, cu cazarea, cu masa asigurată celor cazaţi?) Ne descurcăm. Nu mi-am pierdut niciodată încrederea în oameni şi momentele acestea mi-au demonstrat încă o dată că am avut dreptate. Nu mi-am pierdut niciodată nădejdea în Dumnezeu și cu ajutorul lui Dumnezeu și al oamenilor de bine ne descurcăm cu toate, cu cazarea, cu gătitul, gătim şi pentru voluntarii din vamă. Eu am mereu speranţă în Dumnezeu şi nu mi-am pierdut nicio clipă convingerea că ne vom descurca cu toate. (Departe de reportofon, însă, recunoaște că ar fi fost binevenit un ajutor în motorină dat fiind faptul că drumul de la mănăstire până în vamă e lung, de câteva zeci de kilometri, și îl face în fiecare zi, iar acum preţul carburanților a explodat, dar crede că asta e voia Celui de Sus). Şi apoi nu e primul gest de ajutorare pe care îl facem. Ca să vă dau un exemplu, noi avem şi o lucrare a noastră de 20 de ani: în fiecare duminică, ducem felul 1 şi felul 2, adică ce mâncăm noi aici la mănăstire, la bolnavii de la Spitalul de Psihiatrie de la Sighet, 180 de oameni. Nu stăm și n-am stat niciodată să așteptăm ajutorul altora, ci am fost tot timpul pregătiți să ajutăm noi, cum putem, cu ce avem. Am fost mereu pregătiți să ajutăm oamenii. Au fost momente în care 300 de oameni au mâncat la mănăstire. Așa ne învață Sfânta Scriptură: să fim plini de dragoste, să mângâiem oamenii.

(Cum ajung refugiații aici? Sunt voluntari în vamă care îi așteaptă? Caută ei un loc în mănăstiri?) Eu sunt în fiecare zi voluntar în vamă, de dimineață, în fiecare dimineață mă uit să văd de ce e nevoie acolo ca să știm ce ducem și cine are nevoie de ajutorul nostru. Acum am mai puțin timp de lucrările pe care le facem zilnic la mănăstire, dar, pentru că eu știu și limba ucraineană, am decis că de acolo pot ajuta mai bine sufletele pierdute. Limba urcaineană e limba mea maternă. Prima dată am învățat limba ucraineană. Eu sunt din satul vecin. Sunt născut în Valea Vișeului și de la mine de acasă se vede în Ucraina, peste Tisa. Avem neamuri și rubedenii dincolo. Am început să cunosc și limba lor, pentru că e un pic diferită de a noastră, urcaineana de aici, dar – cum de o lună vorbesc cu ei – am început să cunosc tot mai multe cuvinte, iar dacă nu înțeleg unul, le cer să-mi explice ce e și deduc ce spun.

Noi suntem obișnuiți a ajuta. De fapt, de când am venit în mănăstire, mi-am propus ca principalul scop să fie acela de a mângâia şi trupeşte pe oamenii care trec prin curtea lăcaşului nostru, al acestei sfinte mănăstiri.

(Ce credeţi despre războiul de lângă noi, când se va termina?) Noi nu putem şti ce fac oamenii aceștia, ce gândesc, dar noi ne rugăm pentru pace, vrem să fie pace, vrem ca oamenii să-şi găsească liniștea și pacea sufletească. Dacă nu ai pace şi pace sufletească, viaţa aceasta ţi se pare o amărăciune, o suferință. Noi, oamenii, asta trebuie să căutăm: pace și liniște sufletească.

***

Înainte de a pleca din acel loc plin de pace și speranță, am poposit un pic în sala transformată în clasă, unde o ucraineancă asista la lecțiile de flaut ale copilului său, în timp ce tatăl urmărea lecția transmisă de pe telefonul mobil. Nu am reușit să-mi intersectez decât scurt privirea cu cel mic, o privire care a sclipit doar când preotul i-a promis că-l va duce la școala de muzică de aici, pentru a lua parte la lecții.

***

Seara, am ascultat poveștile voluntarilor din Sighetu Marmației, celor care trimit pachete peste graniță și celor care găzduiesc în casele lor urcaineni fugiți de război. Fețele alungite de somn, cearcănele definitiv imprimate sub ochi și vocea scăzută ascund deja zecile de drame pe care le-au văzut și le-au auzit. „Trebuie să te ții tare, altfel nu reziști nici două zile. Trebuie, așa cum zici tu, să nu le privești atent fețele ca să nu izbucnești în plâns, trebuie să nu te uiți profund în sufletele lor dacă vrei ca mâine să o iei de la capăt. Trebuie să-ți faci doar meseria de voluntar, cu blândețe și energie”, mi-a spus una dintre voluntarele care au ajuns în vamă încă din primele zile de război.

Care e secretul? Să nu pui tot sufletul pe masă, pentru că nu vei face față. Să nu fii sensibil până peste poate, să nu pleci urechea la tot și să nu-ți pierzi credința când unii dintre refugiați vor cazare doar în centru, sau în locuri de trei stele, când pleacă din România în fuga mare doar pentru a se întoarce aici șocați că occidentul nu-i neapărat ce sperau. Sunt și ei oameni, au și ei dorințe, justificate sau nu. Și să fii convins că – așa cum spunea un alt voluntar care găzduiește, de când a început războiul, refugiați în propria casă – așa cum am fi noi dacă am trece prin așa ceva, și refugiații ucraineni se împart în trei categorii: 1. Cei cu bani, care au plecat din primele zile din țară, fără să-și facă griji pentru ziua de mâine; 2. Cei care au dorit de mult să plece din țară să înceapă o viață mai bună, iar războiul i-a mobilizat și au conștientizat că acum Europa occidentală le e deschisă; 3.Cei care au trecut granița pentru că efectiv nu mai au nimic acasă la ei, nici bunuri, nici casă, poate nici stradă. Și, dacă pleci urechea și la cele mai dure povești, pe care nici nu vrei să le auzi, mai sunt și cei pentru care războiul a venit cu catastrofe mult prea mari, cu vătămări de neșters, cu violuri și prea mulți morți, sau cei care au trecut Tisa înot și au ajuns în România, direct în spital, cu hipotermie și câteva ruble într-o pungă sigilată de plastic.

În timp ce pe toți aceștia războiul i-a făcut să fugă cu frică sau cu ură din țara lor (dar mai toți speră, privind în gol, că Ucraina va câștiga războiul, din patriotism, din eroism, din credință), pe noi, românii, același război ne-a făcut, sper, să devenim mai oameni. Cel puțin așa se vede de la capătul României, de acolo de unde harta pare pusă în cui.