Nu ştiu dacă aţi observat ceva ciudat, dar nu se mai scrie, de ceva vreme, poezie de dragoste. A dispărut pur şi simplu? Pe măsură ce se publică cu nemiluita versuri stupide, de oricine şi oriunde? A căzut ea, nemuritoarea poezie de amor, în desuetudine? A devenit ruşinos de mărturisit cel mai firesc şi intens sentiment omenesc? Mă refer la cel erotic, să ne înţelegem, nu la cel religios, tot al iubirii, dar de semeni, de Dumnezeu, cel invocat de Apostolul Pavel, citat în general greşit, inclusiv de Marin Preda: „Dacă dragoste nu e, nimic nu e!”. Noile generaţii au înlocuit repede iubirea cu actul sexual nud. Cu mecanica lui. Cuvinte tari, obscene, licenţioase sunt aruncate încă din titlu pe hârtie, iar iubirea, un sentiment mult mai complex, e înlocuită cu scenarii sexuale fără perdea. E o tocire a sensibilităţii noilor generaţii? Un substitut al agresivităţii generalizate de astăzi, din toate domeniile, transferat în zona intimă a fiinţei umane?

Nu fac aici decât să mă întreb. Atât. Când tocmai a apărut – cine se mai aştepta? -, o carte de poezii de dragoste: Ioan Matiuţ, „După perete”, Editura Mirador, 2015. Claritatea sentimentului, rostirea lui frustă, neinhibată, epurată de conotaţii obscene, dimpotrivă, asocierea lui cu reflecţia, nu o dată metafizică, fac din cartea lui Ioan Matiuţ o lectură neaşteptată, proaspătă.
Ea vine după alte şapte cărţi de poezie, scrise într-un stil specific deja al autorului, inconfundabil chiar: micropoeme dense, flashuri lirice, pulberi de scântei metaforice, mici revelaţii existenţiale. Iată că de data aceasta autorul se reinventează. E schimbată nu doar substanţa poeziei, ci, într-un fel, şi maniera de a scrie: mai epică, aşa zicând, mai detensionată stilistic, chiar transparentă. Avem de a face cu declaraţii, pur şi simplu, de dragoste, alteori cu confesiuni erotice. Iată o mică perlă a autorului: „Toate sunt mai frumoase când/ Eşti lângă inima mea/ Ordinea lucrurilor se aşază/ Dincolo de nelinişti/ Ori de spaimele din ele/ Restul e tăcere de care/ Atârnăm ca merele coapte// Timpul s-a oprit/ Eşti chiar veşnicia aprinsă// Inimile noastre bat/ Undeva între sânge şi lumină/ Binele e tot mai bine/ Eşti tot mai sus/ Sunt tot mai înalt până la/ Ce mult te iubesc!” („De dragoste”, p. 11). Alteori mărturisirea euforică – s-ar putea altfel? – a iubirii pare smulsă, prin aerul ei candid, direct din „Cântarea Cântărilor”: „toate-s desăvârşite/ prin ochii/ tăi/ ca două lumânări/ în întunericul unei lumi” (p.10). E greu să vorbeşti simplu despre lucruri simple, oricât ar părea de paradoxal. Lui Ioan Matiuţ îi iese bine însă această încercare, iar în textul lui simplitatea se autocontemplă pe sine: „cel mai frumos loc/ pentru somnul/ tău/ sunt visele mele” (p. 39).
O carte frumoasă, limpede, proaspătă în sentiment ca o rouă de dimineaţă pe care calci contrariat desculţ.

Intersectări artistice

Această carte are norocul unei intersectări de sensibilitate cu desenele unui mare artist: Doru Păcurar. Empatic, acesta îi aşază lui Ioan Matiuţ versurile în pagină surprinzător tăind-o sau fulgerând-o pe diagonală cu roşu ori colorând un vers, rupt de corpul poemului, privilegiindu-i astfel sensul.