ARAD. 122 de femei sunt încarcerate, în momentul de față, în penitenciar, la Arad, acesta aflându-se în zona Pieței Obor. Din cele 122 de deținute, trei au acceptat să-și spună povestea. Așa cum o văd ele, bineînțeles cu o doză sănătoasă de subiectivism, dar și cu lacrimi în ochi, așa cum au trăit-o ele, cum au simțit-o, cum au suferit-o.
Au acceptat ca lumea să citească despre infracțiunile pe care le-au comis și despre repercusiunile venite odată cu încălcarea legilor: ostracizarea pe care o simt – venită din partea celor cunoscuți lor, viețile care au fost distruse parțial din cauza faptelor lor, despre suferințele părinților lor, dar și a copiilor pe care i-au lăsat în grija altora.
Gândurile lor se îndreaptă prima dată înspre copii și părinți. Pentru că, aşa cum e omenesc, dincolo de infracțiunile pe care le-au comis, care le-au adus în penitenciar, gândurile zboară înspre copii, înspre părinții bătrâni, înspre urmările pe care le-au lăsat asupra celor dragi condamnările primite, pentru că, în ciuda relelor pe care le-au făcut, copiii le iubesc, iar părinții ar da orice să le vadă afară din închisoare.

Pentru unii părinți a fost prea mult de suportat, mult prea mult pentru inima lor de părinte, așa că s-au dus fără să poată să-și ia rămas bun… Una dintre cele trei deţinute cu care am vorbit ne-a spus că ambii părinți i-au murit de când se află după gratii, că tatăl ei a făcut comoție cerebrală în ziua în care a primit sentința definitivă și a fost încarcerată. Niciuna dintre cele trei femei nu are mai mult de 42 de ani.

ALINA
Prima femeie cu care am stat de vorbă a fost Alina. Alina nu este numele său adevărat, l-am ales deoarece nu a vrut să-i publicăm numele real. Așadar, Alina are 42 de ani, este din Târgu Ocna, iar părinții ei au decedat când ea era doar un copil, fiind adoptată de sora tatălui ei. Alina spune despre ea că este absolventă de filologie și că a avut mai multe afaceri de-a lungul anilor, ultima, o societate comercială de pompe funebre. În 2017 a fost condamnată la 10 ani de închisoare pentru omor, victima fiind bebelușul ei nou-născut. Alina nu dă detalii despre împrejurările în care copilul ei a decedat. Întrebată cum a murit și de ce, se rezumă la:

„Am născut un copil acasă, nu a știut nimeni că sunt însărcinată. Nici tatăl copilului nu a știut. Am divorțat în 2019. Copilului nu i s-au acordat îngrijiri medicale. Nu era viabil – scrie în certificatul de deces”.

„Și atunci de ce ai fost condamnată?”, a fost următoarea noastră întrebare.

„Nu știu de ce am fost condamnată”, vine răspunsul ei.

În schimb, și-a acceptat pedeapsa. Ea știe cel mai bine de ce. Despre viața ei de dinainte, Alina spune că a fost „haotică, numai muncă. Am pierdut puțin frâiele”.
Deși nu vorbește despre împrejurările în care i-a murit copilul, Alina spune că nu s-a iertat pentru ce s-a întâmplat:

”Imaginile revin zi de zi. Încerc să mă iert, nimeni nu a făcut-o. Încerc să adun cioburile, să refac un întreg. M-am resemnat, dacă nu te resemnezi nu poți să reziști și sunt datoare să rezist”.

Alina mai are doi copii acasă: un băiat care acum are 22 de ani și o fetiță de 5 ani, pe care născut-o în timpul procesului.

„Când a avut trei luni, am plecat”, spune Alina – adică a intrat la închisoare.

Își vede fata des, prin apeluri video și spune că „încercăm să păstrăm legătura”.

„Are tată și bunică, ei se ocupă de ea. Micuța este foarte isteață și descurcăreață”, spune Alina.

Despre băiatul ei, care avea 17 ani când ea a intrat la închisoare, spune că „a clacat, a intrat într-o depresie și încearcă să-și revină. S-a pierdut pe drum, eu am intrat la penitenciar, tatăl lui era la muncă în străinătate. Mi-am crescut singură băiatul, până la 17 ani. Nu cred că am gestionat bine situația. Vorbesc cu el mereu, iar acum s-a angajat. Copilul meu știe tot adevărul și contrar acestor lucruri mă așteaptă acasă și mă iubește. Sunt mândră de copiii mei și sper să mă ierte”.
Alina se gândește tot mai des la „acasă” și asta pentru că, spune ea, dacă muncește cât trebuie și dacă i se calculează și recursul compensatoriu, poate fi eliberată condiționat la sfârșitul anului 2022. Ce o să facă atunci când iese din penitenciar?

„O să încep să muncesc. Munca trebuie să facă parte din tine”.

Întrebată ce ar putea învăța oamenii din povestea ei, Alina spune că ea a uitat cele 10 porunci, că le-a încălcat și s-a pierdut:

„Oamenii să nu încalce cele 10 porunci. Eu le-am încălcat, le-am uitat și m-am pierdut”.

IZABELA
Cea mai tânără dintre cele trei femei care au acceptat să-și facă povestea cunoscută este Izabela (n.r. nu este numele ei adevărat) și are 31 de ani. În 2019 a fost condamnată la 3 ani și 6 luni de închisoare pentru trafic de droguri – cocaină și cannabis. În luna aprilie a acestui an ar putea fi eliberată condiționat. Speră la eliberare, însă nu crede că se va întâmpla și asta pentru că, spune Izabela, are două sancțiuni disciplinare consemnate de penitenciarul Craiova – de acolo a fost transferată la Arad, iar sancțiunea poate fi ridicată prin câștigarea de credite/puncte prin activități educative. Izabelei i-au murit ambii părinți de când este încarcerată, iar fetița ei în vârstă de 13 ani a fost luată la un moment dat de DGASPC. După moartea părinților, Izabela a făcut o depresie și a urmat un tratament antidepresiv în penitenciar.

„Nu am crezut că voi trăi, dar am primit tratament antidepresiv. Nu-mi venea să cred că asta e viața mea, că e real”, spune Izabela.

 

„Am știut că, dacă sunt condamnată, tata moare. Fetița mea a rămas cu mama. Tatăl meu a murit când am primit condamnarea definitivă. Atunci a făcut a doua comoție, a fost pus pe aparate, apoi a făcut stop cardio-respirator. Eu am făcut o depresie. Am fost închisă la penitenciar, la Craiova. Nu am muncit pentru că spuneau că nu sunt aptă, că am problemele mele. Am fost șocată de penitenciarul acela, cum îi tratează pe deținuți. Mama mea este, de fapt, sora tatălui meu, adică ea m-a crescut de la vârsta de 2 ani și îi spun mamă. Tatăl fetiței mele a fost închis în Spania pentru evaziune. Mama mea trebuia să ia tutela de la tatăl fetiței și trebuia semnătura lui și a mamei lui, și a refuzat. Mama mea a intrat în depresie vânzându-se singură. Având diabet… dacă nu-l ții sub control… așa că s-a sinucis încet, nu a făcut față singurătății. Nu și-a mai luat medicamentele, nu a mâncat ce trebuia. Tot mă întreba când mă eliberez și îmi spunea că nu o să o mai găsesc în viață când ies eu. Spunea că amețește, că nu poate merge la doctor. După ce a murit, au găsit-o pe jos în camera mea; ea dormea în patul meu. În casă au găsit vase nespălate și mizerie. Am avut șocuri peste șocuri, copilul mi-a fost luat la un moment dat de DGASPC, apoi m-am judecat cu ei ca să o iau de acolo… Cu fetița vorbesc zilnic, prin apel video. Acum e la bunica ei din partea tatălui. Acum sunt la capitolul acceptare, dar nu cred că pot trece peste moartea părinților. Mi-e teamă de primul impact când o să ajung acasă”, a povestit Izabela.

Cum a ajuns însă să fie condamnată pentru trafic de droguri? Izabela spune că totul a început în Grecia:

„Lucram în străinătate de cinci ani, ospătar în Grecia. Veneau diverse persoane în local, întâlneai aici toate tipurile de oameni. Nu am fost tentată să consum cocaină, singurul drog pe care l-am consumat ocazional era cannabisul, cocaină niciodată. Apoi a apărut anturajul. Să fii mereu în preajma lor… veneau români, albanezi, greci, francezi, englezi. I-am cunoscut în timp, mă întrebau cât câștig, care e salariul meu, cum fac față la job. Eu lucram seara pentru că se plătea 50 de euro, față de 30 ziua. Despre ei știam că trag cocaină, îi vedeam des intrând în baie. Nu mă interesa ce făceau, eu îmi vedeam de treabă și mi-au propus la un moment dat să țin o anumită cantitate de droguri în locuința mea. Nu am acceptat. Știam cât de periculos este. Tatăl meu era bolnav, la fel și mama mea, ambii aveau diabet. Ei tot îmi ziceau să vin acasă pentru că fetița mea crește și ratez etape din viața ei. Pentru mine a fost o tentație mare pentru că era vorba despre un câștig foarte mare într-o perioadă scurtă de timp. Apoi puteam să mă retrag. Nu am acceptat propunerea lor. Le-am spus că îmi este teamă, nu doar de lege, dar și de alte persoane, de ceea ce puteam păți, cu toate că ei mi-au spus că mă vor proteja. În schimb, mi-au propus altceva. Să țin banii din tranzacționare și am acceptat. O perioadă”.

Izabela ne-a spus că cea mai mare sumă de bani pe care a ținut-o pentru ei a fost 50.000 de euro.

„Îmi era teamă când aveam sumă așa mare. Se auzise în lumea lor, ei erau albanezi, că eram implicată și credeam că o să fiu urmărită, ei mi-au spus să fiu vigilentă. Le-am spus că vreau să plec și să închei cu ei. Eu aveam un văr primar care trăgea foarte mult (n.r. – cocaină) și cumva a auzit că eu aș fi în zona asta. Juca la cazinou și avea de dat bani la cămătari, că luase bani împrumut. Mi-a cerut să-i aduc droguri să vândă, să facă bani ca să-și plătească datoriile la cămătari. El trafica marfă din Italia, dar nu era bună marfa lui. Eu am refuzat, i-am spus că nu mă ocup cu așa ceva. Mi-a spus că poate am cunoștințe și pot să-l ajut. A insistat. Verișorul meu îmi spunea că eu sunt singura lui speranță, că fără mine e ca și mort. Am cedat. L-am sunat și l-am întrebat ce vrea să fac. Mi-a spus să îi fac rost de mostre din droguri, să le dea mai departe. Am luat 15 grame de <<iarbă>> și 10 grame de cocaină. Am trimis colet, dar de pe numele altcuiva. I-am zis verișorului meu să meargă după colet, dar a fost arestat. M-a sunat fratele lui, celălalt verișor al meu. El mi-a spus că fratele lui a fost întrebat despre mine și că a fost constrâns să spună tot ce știa despre mine. Mi-a spus să nu vin în România, dar eu eram deja la aeroport. Eu nu vedeam că am făcut ceva greșit, astfel încât să fiu în pericol să fiu arestată, așa că am venit. După ce am ajuns, fratele verișorului meu mi-a spus că nu a luat coletul și să merg eu să-l iau. N-am avut încotro. Am luat un taxi, tremuram toată și am dus drogurile acasă. Le-am aruncat pe un dulap unde aveam niște ursuleți. A doua zi la 6 dimineața au venit mascații acasă. Nu au găsit nimic la percheziție. Erau pe picior de plecare când o domnișoară polițist sau procuror, nu știu ce a fost, a ridicat ochii în sus, a tras un scaun și a căutat pe dulap. Mama mea era șocată. M-au sunat, pentru că eu nu eram acasă. Atunci tata a făcut prima comoție cerebrală…”, și-a reamintit Izabela povestea.

Ce va face când va fi eliberată?

„Nu mi-e teamă că nu am unde dormi, o să-mi caut de lucru și o să muncesc. Vreau să ajung la părinții mei prima dată…”

ANDREEA
Grup infracțional organizat, acces ilegal la un sistem informatic, efectuarea de operațiuni financiare în mod fraudulos și furt sunt infracțiunile pentru care a fost condamnată Andreea – în vârstă de 33 de ani. Ea a primit 8 ani și jumătate de închisoare, în anul 2018. De când a fost închisă, Andreea nu a lăsat-o pe mama sa să vină să o viziteze la penitenciar.

„În primul rând din cauza distanței”, spune Andreea care este din Brăila, iar în al doilea rând pentru că „nu aș putea să-i explic mamei mele ce înseamnă cinci rânduri de garduri. Nu vreau să o demoralizez, să vadă cum arată de fapt un penitenciar. E bolnavă, are două preinfarcturi și e suficient”.

Andreea mai are un motiv pentru care nu își lasă mama să vină să o viziteze: să nu o vadă în realitate. Andreea are cancer, iar tratamentul și-a pus amprenta pe trupul ei, este slabă, iar petele de pe față stau mărturie tratamentului agresiv pe care îl ia.

„În 2014, am fost diagnosticată cu cancer, am urmat și încă urmez tratament, am fost operată, cancerul a recidivat.
În anul 2023 sunt propusă spre eliberare condiționată. Nu pot presta munca pentru că medicul a spus că nu-și asumă responsabilitatea. Eu îmi asum, dar ei nu. Așa că fac activități și primesc recompense, dar sunt foarte puține. Am solicitat transferul la Târgșor, pentru că acolo au mult mai multe activități și pot primi mai multe recompense, dar văd că nu se întâmplă nimic cu transferul meu. Eu pot să spăl, să vopsesc pereți, să fac curat, să pictez pentru că nu îmi spun că sunt bolnavă. Acum, de exemplu, când vorbesc cu dvs. sunt pe Tramadol, trebuia să dorm. Dar am știu că veniți și m-am organizat în consecință, mi-am luat medicamentele mai devreme, să nu ratez ora. Eu sunt bolnavă pe hârtie. Eu vreau să fiu un om sănătos, chiar dacă se vede pe mine că nu e chiar așa. De la medicamente arăt așa, arsă pe față, dar dau cu cremă și gata, nu stau să mă gândesc prea mult”, ne mărturisește Andreea cu un pozitivism ieșit din comun pentru o persoană aflată în situația ei.

Andreea este închisă la Arad din 2020, până atunci a fost la Târgșor. I s-au reținut 21 de acte materiale în ceea ce o privește și spune că a achitat 700.000 de lei prejudiciu care s-a reținut în sarcina sa – și că mai are de achitat 200.000 de lei cheltuieli de judecată. În ce a constat, mai exact, accesul ilegal la un sistem informatic, infracțiune de care a fost acuzată?

„Am ajutat anumite persoane să introducă datele cardului în bancomat și să retragă numerar. S-a întâmplat la Cluj, Mediaș, Sibiu. Dacă cineva a furat un card și nu știa cum să-l acceseze, eu îi ajutam să apese pe tasta 1, de exemplu. Pentru 14 acte materiale am primit clasare. Am achitat prejudiciul până să înceapă judecata. S-a mai reținut în sarcina mea că am dat telefon de pe telefonul meu personal, că am trimis sms în care am scris <<du-te acolo, vino aici>>, și au spus că am pus la dispoziție mașină și șofer pentru săvârșirea infracțiunilor”, ne-a povestit Andreea, pe scurt, ce a făcut.

Când se va elibera, Andreea vrea să se angajeze „dacă îmi spune doctorul că nu mai sunt riscuri”. Ne despărțim de Andreea, care ne spune că părinții o așteaptă să vorbească cu ei, online, pe video.