Ultimul clopoțel ne reamintea atunci că nu mai suntem copii, deschizându-ne calea spre adolescență, spre maturitate. Pe lungul drum al vieții, unii dintre noi ne-am reîntâlnit, alții nu, lăsând uitarea să se aștearnă peste nume, imagini, întâmplări. Și totuşi, în această zi, o parte dintre noi au revenit purtând în suflete bucuria revederii, dornici de-a spune prezent la strigarea catalogului. 

Încerc să mă detașez puțin de acest eveniment. Încerc, dar nu pot, pentru că emoția îmi este încă vie. Emoție firească acolo, în sala de clasă, curată, îngrijită, cu bănci pregătite pentru elevii deveniți în timp deja pensionari. Deși timpul a trecut peste noi, am reușit totuși să ne recunoaștem, chiar dacă întrebarea „dar tu cine ești” nu a lipsit, lăsând impresia că totuși memoria ne mai joacă feste.

Alături de noi a venit și doamna Nosco Stela, profesoara de desen, pe atunci o tânără absolventă, azi o mărturie a corectitudinii și dăruirii profesionale. Iar doamna Decis Didina, care i-a învățat tainele literelor și cifrelor pe cei din clasa B, a venit parcă dintr-o poveste, lăsându-ne să credem că uneori legendele pot deveni realitate. Vă mulțumim, dragele noastre profesoare, cele prezente dar și cele care doar cu gândul ne-ați fost alături: doamnei Gramescu Elena din New York, doamnei Palincas Gero Maria, doamnei Rosenthal Eva din Germania și doamnei Vasilovici Georgeta. Iar celor plecați în neființă, un gând pios de recunoștință. Mulțumim și actualei directoare, doamna Ienciu Monica, pentru cuvintele calde, emoționante și participare.

Stau și mă întreb de unde venea acea emoție puternică? Poate pentru că am trecut de jumătatea traiului nostru terestru. Unii dintre colegii noștri dispăruți mult prea devreme nu au avut norocul acesta, dar în gând ne-au fost alături. Poate pentru că nu știu dacă ne vom mai revedea vreodată. Sau poate că, pur și simplu am descoperit că tinerețea și bătrânețea nu e o vârstă, ci o stare de spirit. Iar vârsta nu e cea din buletin, ci cea pe care o simțim. „Am venit să ne copilărim”, citându-l pe Ştefan Augustin Doinaș, așa ne-am petrecut ziua, așa ne-am luat rămas bun cu promisiunea revederii. Dar până atunci să nu uităm să fim buni unii cu alții, să ne scriem, să ne căutăm. Până când ultimul va stinge lumina. „Carpe diem”.

Smaranda Pretorian-Tyercha