JURNAL ARĂDEAN: Domnule Rednic, să începem cu fotbalul. Cum vă simțiți ca antrenor la un club de legendă al fotbalului românesc?
MIRCEA REDNIC: Păi, dacă ne uităm în clasament, cred că nu pot decât să mă simt bine. Mai ales că am realizat mult mai mult decât ne-am propus. Acum, că am bătut și Iașiul, chiar îmi pare rău că n-am insistat mai mult pe lângă conducere să obținem licența (n.red. – este vorba despre licența UEFA pentru participare în cupele europene). Nu-i nimic, dacă ne ținem de treabă, poate va fi la anul, cine știe.
J.A.: Sună a promisiune.
M.R.: Am spus „poate”, că nu depinde doar de mine. Nu uitați, la începutul campionatului toți ne vedeau candidați siguri la lupta pentru retrogradare. Mie mi se pare că altceva arată clasamentul acum.
J.A.: Da, UTA e lider în clasamentul play-out-ului și deja se vorbește în cercurile sportive că ați ajuns arbitru practic la lupta pentru evitarea retrogradării.
M.R.: Ei na, arbitru. Am fost jucător, sunt antrenor, mai arbitru mi-ar lipsi să fiu. Nu, noi ne vedem de jocul nostru, ceilalți să-și vadă de jocul lor. Mai sunt două etape, fiecare echipă are șansele ei, așa că…
J.A.: Lăsând fotbalul, cum vă simțiți în Arad?
M.R.: Sincer, aproape ca acasă. Vă spun cu mâna pe inimă, da, pe asta care era să-mi facă figura, că deși am fost în multe locuri antrenor și în țară și în multe locuri din străinătate, eu așa oameni pasionați de fotbal ca în Arad n-am prea văzut. Aici, orașul ăsta trăiește pentru UTA. Oriunde mergi toată lumea vorbește de UTA. Și aș zice chiar că pentru sport, că am văzut că și la baschet e plină sala.
Apropo, mi-a plăcut că am trecut într-o zi, era spre seară, pe lângă terenul de sport din fața liceului acela (n.red. Colegiul „Moise Nicoară”) și a fost o adevărată plăcere să văd o mulțime de tineri jucând baschet sau fotbal. Ce-i drept și terenul arată foarte îmbietor și cineva mi-a arătat o poză cum era înainte, iar asta îmi arată că nu doar la nivel de oameni obișnuiți e important sportul, ci și la nivel de conducere a orașului. Și am auzit că se mai pregătesc câteva terenuri de sport, undeva spre pădure, ceea ce e excelent. De fapt, nu știu să fie multe stadioane în România care să fi fost construite prin efortul strict al localnicilor. Majoritatea sunt făcute cu bani de la guvern. Ori mie asta îmi arată că nu greșesc când zic că arădenii mănâncă fotbal pe pâine, cum se zice. Și se pare că asta simt și cei din conducerea orașului.
J.A.: Apropo de stadion, cum vă împăcați cu transformările recente? Ne referim la gazon, dar și la celelalte.
M.R.: Oho! Păi pentru mine a fost limpede de la bun început că aici, în Arad, oamenii sunt deschiși la a face lucruri mai bune. Cred că pot spune că avem unul dintre cele mai profesioniste terenuri de joc. Cu tot ce trebuie, inclusiv instalațiile de întreținere. Ce mi-a plăcut a fost faptul că inclusiv primarul, nu doar oamenii din subordine, a urmărit îndeaproape evoluția lucrărilor.
J.A.: Apropo de conducerea orașului, cum vă înțelegeți cu cei de acolo, cu primarul, cu ceilalți din Primărie?
M.R.: Foarte bine. Știți, eu nu mă prea pricep la chestiuni ce țin de administrație, dar pot zice că mă pricep cât de cât la oameni. Ori, vă spun cinstit, despre primarul Bibarț am avut de la bun început o părere foarte bună. Nu doar că am fost primit imediat după instalarea ca antrenor, dar am văzut la dânsul și un mod deschis și prietenos de a relaționa cu omul. Vă dați seama că mi-a căzut așa de bine când m-a vizitat la spital după intervenția la inimă. La câți primari le pasă de antrenorii care se îmbolnăvesc pentru echipa orașului? La nu prea mulți, vă spun eu. Și n-a fost doar asta, ci și faptul că atunci când a trebuit să se decidă perioada de schimbare a gazonului, pe lângă cei implicați direct, domnul Bibarț a insistat să fiu și eu acolo, considerând că și părerea antrenorului contează. Și iar întreb, câți primari fac așa ceva.
J.A.: Spuneați că vă simțiți ca acasă în Arad. Ce vă crează sentimentul acesta?
M.R.: Păi, în primul rând oamenii. Cum v-am spus, am antrenat în multe locuri, dar nicăieri nu mi s-a întâmplat să nu pot să merg nici să cumpăr pâine fără să mă întrebe cineva ce facem meciul următor sau să mă felicite pentru ce am făcut meciul trecut. Și ce mai îmi place la Arad e că dacă vrei puțină relaxare, chiar ai unde să mergi. Faleza asta pe care o aveți e ceva super. Și mi-a zis cineva că va fi și mai frumoasă în viitor. Deși, mie îmi place să mă plimb și pe bulevard, că văd aici niște clădiri frumoase ca în Liège. Luați asta ca pe un compliment, că știți că Liège e orașul meu de suflet. Una peste alta, e fain aici și spre să facem treabă bună în continuare aici. Orașul ăsta chiar merită.
J.A.: Vă mulțumim pentru timpul acordat, domnul Rednic. Un ultim gând?
M.R.: Cu drag. Cât despre un gând… știu eu, m-aș bucura să văd stadionul plin la meciul cu Craiova. Ar fi ca o sărbătoare de final pentru publicul ăsta minunat. Și ar fi și ca un cadou pentru arădeni, chiar de Paște. Și dacă tot am pomenit de Paște, profit să le urez tuturor arădenilor un Paște cât mai fericit!