Ajuns aproape de capătul drumului, stai pe marginea patului şi, întocmai unui film, îţi trec prin minte secvenţe din lunga ta existenţă, care nu a fost prea fericită. Te vezi fugind şi adăpostindu-te în timpul războiului, flămând şi chiar gol, apoi privaţiunile ce au urmat după război. Tu, care lucrai din greu 12 ore cu 24, dar învăţai şi la seral. Soţia ta lucra, ducea copiii la cămin şi creşă şi, din secţie de la Ring, război în timpul programului, mergea să-i alăpteze. Noi, generaţia noastră, în fiecare dimineaţă, la ora 5, eram la coadă pentru doi litri de lapte, o pâine sau un pacheţel de unt. Asta pentru voi, copiii noştri, pentru că noi ne mulţumeam cu pâine cu ceapă, margarină – dacă aveam, sau marmeladă.
Generaţia mea a fost cea de sacrificiu, cea care a construit, re-construit ce era dărâmat de război: fabrici, uzine, locuinţe care, chiar dacă azi sunt numite „cutii de chibrituri”, aveam un adăpost; aveam siguranţa unui loc de muncă, a unei bucăţi de pâine. Dar voi, cei crescuţi, protejaţi de noi, adică pentru care am făcut sacrificii, ne-am luat de la gură să vă hrănim, să vă educăm, aţi ajuns să ne număraţi şi să constataţi că suntem „prea mulţi”.
O remarcă: voi aţi dărâmat, aţi vândut tot ce se putea, iar viitorul nostru este o necunoscută. De viitorul vostru nu mai putem dispune, dar noi, cei pe care-i consideraţi „prea mulţi”, noi, părinţii voştri, ne rugăm totuşi pentru voi „Dumnezeului nostru” să vă dăruiască înţelepciune, minte deşteaptă, milă şi respect. Poate că odată veţi ajunge şi voi în penele „celor prea mulţi”. Aşa să fie!
PETRAN LIVIU
ARAD
Citiți principiile noastre de moderare aici!