ARAD. Cei care nu au cunoștințe cu care să deschidă uși recurg la singura soluție pe care o primesc ca sfat de la ceilalți asemeni lor: cantitatea de bani care trebuie strecurată în buzunare pentru ca cineva să presteze serviciile pe care statul ți le-a promis în schimbul taxelor achitate și pentru care e plătit cu sume consistente.

Când nu mai ai nici banii aceia, sau vrei să beneficiezi de tratament fără să dai mită pentru el, când crezi și vrei cu tot dinadinsul ca legea să fie respectată, fără plicuri albe şi atenţii, mai ai varianta pacientului şi aparţinătorului recalcitrant. Cel care nu acceptă să fie tratat ca de la coada vacii.

Numai că și soluţia aceasta a ţinut, poate, câţiva ani, s-au scris şi materiale pe subiect, dar cum, în cele din urmă, niciun cadru medical probabil nu a fost pedepsit pentru că şi-a tratat pacienţii ca pe nişte cizme murdare, pacientul revoluţionar n-a mai reprezentat o amenințare reală pentru mediul medical din România.

Două cazuri recente

Un pacient și un aparținător recalcitranţi ne-au cerut ajutorul în ultimele zile. Ne-au solicitat să prezentăm situaţia prin care au trecut, în speranţa că poate alţii nu vor mai fi trataţi ca nişte cârpe. În ambele cazuri, am luat legătura cu partea acuzată și tot în ambele cazuri povestea spusă de medici e cu totul alta: pacienții au fost recalcitranți, au sărit rândul sau nu au înțeles urgențele sau regulile impuse de sistem, ori au vrut concedii medicale nemeritate. În ambele situații, am fost asigurați fie de director medical, fie de medic și asistentă că – dincolo de boli și modul de tratare a acestora – modul în care s-a vorbit cu pacientul/aparţinătorul a fost cel mai elegant cu putinţă. Am insistat în ambele cazuri mult pe abordarea, pe tratamentul verbal la care au fost supuşi cei doi reclamanţi, cu convingerea că nimeni nu merge la doctor doar pentru ca apoi să apeleze la mass-media şi să se plângă de acesta.

Și, chiar dacă în ambele cazuri, pacientul/aparținătorul au depășit și ei limitele bunului simț, rămâne pe mai departe problema modului în care ești tratat la medic și a legii care impune acestuia o abordare specifică.

La Policlinică, pe banii statului

O doamnă din Arad a apelat la serviciile medicale ale spitalului, iar de aici, prin rugăminți, cunoștințe sau bunăvoință, a ajuns la Policlinica spitalului, la neurologie. Se întâmpla la ora 9.00 dimineața. A intrat la medic la ora 12.20 dar nici atunci, spune pacienta, nu a fost băgată în seamă. Doamna doctor își programa concediul de odihnă și avea mult de lucru pe temă, spune pacienta. Când a ridicat privirea, ar fi întrebat-o pe una dintre asistente: și asta ce are?

Nici tratamentul medical de care a avut parte nu a mulţumit-o pe pacientă şi nici faptul că a i s-a propus o programare la RMN peste câteva luni bune când durerea era evident prezentă atunci. Ca atare, doamna ne-a sunat pentru a ne spune cât de înjosită s-a simţit şi pentru a afla de la noi dacă îşi poate lua înapoi contribuțiile plătite până acum la CAS, în condițiile în care de puținele dăți în care a apelat la sistemul sanitar din România a avut parte de astfel de tratament și nicio rezolvare.

La Policlinică, pe banii pacientului

În cel de al doilea caz, aparţinătorul şi-a dus tatăl la policlinica municipală pentru un consult la urologie. Dar peste rând ar fi fost invitat, spune aparținătorul, să intre în cabinet, una dintre persoanele publice ale Aradului, întâmpinată de doctor cu spusele: hai…., că tu ești o urgenţă, restul pot aștepta că doar nu mor”.

În cabinet nu a fost lăsat să intre decât pacientul, tatăl de 74 de ani al celui care ne-a scris scrisoarea, și doar cu mască, aceasta fiind regula cabinetului. Nici tatăl nu ar fi fost tratat cum se cuvine, spune aparţinătorul: a fost din prima urecheat că a venit la 74 de ani, nu la 50, la medic şi că îi tremură mâinile probabil de la Parkinsonul netratat. Aparţinătorul nu a fost lăsat să intre, dar a precizat că doctorul i-ar fi spus tatălui său că, pentru o consultaţie amănunțită, un ecograf, trebuie o altă programare și alți bani, lăsând, spune reclamantul, să se înțeleagă că o astfel de consultație e peste puterile lor financiare. Cum să nu te simți jignit în astfel de cazuri?

Varianta cadrelor medicale

De cealaltă parte însă, din partea medicală, situația e prezentată cu totul altfel. Prima reclamantă nu avea programare, așa că doamna doctor a convenit să o strecoare, la rugămințile altor cadre medicale, când se va găsi un loc, printre pacienții cu programare. Dar primii intraţi în cabinet sunt cei care au făcut toți pașii impuși de normele de la policlinică și doar apoi cei veniți peste program. Mai mult, așa cum am fost informați de directorul medical al spitalului, care, jos pălăria, a mers pe firul sesizării, a analizat datele și declarațiile celor din spital, ba chiar a luat legătura cu reclamantul pentru a afla de la sursă nemulțumirile – doamna ar fi vrut cu tot dinadinsul concediu medical, care oricum era imposibil de eliberat de către medicul specialist. Discuțiile s-ar putea să fi fost aprinse chiar pe tema aceasta, dar, spune directorul, e greu de crezut că doamna doctor ar fi vorbit urât cu pacienții în condițiile în care ea însăși e un personaj extrem de delicat și sensibil.

Și cel de al doilea caz e altfel prezentat de doctor și asistentă. Aparținătorul nu s-a arătat deranjat, spun cele două cadre medicale, la fața locului decât de faptul că trebuie să poarte mască în cabinet și că nu are acces decât pacientul. Cele două cadre medicale s-au arătat șocate de declarațiile reclamantului cum că s-ar fi vorbit urât despre pacienți chiar în fața acestora și cu tatăl aparținătorului („Nici în ruptul capului nu mi-aș permite așa ceva, mi-aș pierde pacienții. Eu lucrez în privat, iar pacienții sunt singura mea sursă de venit”, ne-a spus șocat medicul urolog). Cât despre vedeta primită peste programare, în viziunea celor care gestionează cabinetul privat, nici vorbă de așa ceva: cunoscutul arădean avea o urgență și este pacient de ani de zile la cabinetul medicului. Mai mult, urgențelele se tratează primele, în orice cabinet, am fost asigurați.

Răbdarea, lecția franceză și timpul alocat discuțiilor

Greu de precizat cine are dreptate în cele două cazuri, dar tindem să credem că, în ambele, adevărul e sigur undeva la mijloc. Sensibilitatea pacientului a crescut în acești ani, odată cu traiul tot mai stresant la care suntem supuși cu toții, cea a cadrelor medicale așijderea, iar răbdarea ne e greu pusă la încercare.

Dar tot nu putem trece cu vederea situațiile prezentate mai sus, mai ales dacă mai facem aici și precizarea că, potrivit informațiilor pe care le-am cules mai apoi, cei doi medici – dr. Deme și dr. Știucă – care fac obiectul plângerilor sunt considerați unii dintre cei mai eleganți și de bun simț din Arad. Cum e atunci să dai ochii cu cei care tună și fulgeră oricum, zi de zi, pe pacienți?

Cine și ce justifică comportamentul de dictator al cadrelor medicale a căror treabă – singura treabă, am spune noi – este să ofere diagnostic, tratament, consolare și speranță celor care le calcă pragul?

Nicio lecție despre modul de abordare a pacientului și aparținătorilor nu se mai predă în facultățile de medicină și în spitale sau cadrele medicale au chiulit de la orele cu pricina? Am citit, poate în Republica, cu ani în urmă, că un medic român plecat să trateze pacienți în Franța a învățat pe propria piele, deși se considera de pe atunci că știe deja totul în domeniu, că pentru cadrele medicale venite din alte țări se țineau lecții în spital despre modul în care trebuie abordat pacientul și timpul îndelungat care trebuie acordat pentru discuții, acestuia și aparținătorilor. Pentru că altfel, cât timp singurii care știu ceva despre boala pacientului, manifestările sale, tratamentul adecvat și speranțe sunt doar medicii, tratamentul e inutil. Medicina e moartă.

Legile de pe hârtie

Și în România, pe hârtie, obligațiile sistemului sanitar sună bine. Legile vorbesc, printre altele, de faptul că „pacientul are dreptul de a fi respectat ca persoana umană, fără nicio discriminare”, că „pacientul are dreptul de a fi informat asupra stării sale de sănătate, a intervențiilor medicale propuse, a riscurilor potențiale ale fiecărei proceduri, a alternativelor existente la procedurile propuse, inclusiv asupra neefectuării tratamentului și nerespectării recomandărilor medicale, precum și cu privire la date despre diagnostic și prognostic”, că „informațiile se aduc la cunoștința pacientului într-un limbaj respectuos, clar, cu minimalizarea terminologiei de specialitate”, că „pacientul are dreptul de a cere și de a obține o altă opinie medicală”.

Dar pacientul român nu a fost educat să-și cunoască drepturile, iar sistemul sanitar i le încalcă de ani de zile, fără ca cineva să se mai plângă de acest fapt. Cu excepția pacienților și aparținătorilor recalcitranți.