JURNAL ARĂDEAN: Sunteți o persoană plină de viață și arătați foarte bine. Cum vă mențineți așa?
STELA POPESCU: Încă sunt în viață, dragă. Cum mă mențin așa? Muncind. Pe mine mă ține în viață munca pentru că, dacă aș fi ieșit din treaba asta, mai ales după ce mi-a murit bărbatul, pe care l-am iubit și a însemnat totul în viața mea, puteam să mă demoralizez și să cad. Această meserie m-a ținut. Este o meserie care te ține în picioare pentru că îți dă un soi de simț al datoriei extrem de dezvoltat. Știi că ești dator să te duci la teatru, știi că ești dator să îi faci pe oameni să râdă și, mai ales, știam că spun textele lui și atunci nu puteam să părăsesc meseria asta.
JURNAL ARĂDEAN: Mă gândesc că v-a fost tare greu în acele momente să urcați pe scenă și să faceți oamenii să râdă…
STELA POPESCU: E greu. E foarte greu și când te doare măseaua sau burta dapăi când ai o nenorocire în familie. Dar meseria asta te face să trăiești, te face să simți că ești necesar și că în clipa aceea trebuie să faci acel lucru și atunci toate te țin în picioare…
JURNAL ARĂDEAN: Știu că ați avut și o copilărie tare grea…
STELA POPESCU: Da, am avut o copilărie grea, ca oricare familie care s-a refugiat din Basarabia, în perioada războiului cu rușii, care a venit aici… Să nu-ți închipui că lumea era bucuroasă că le vin alții pe cap, nu te primea cu brațele deschise. Dar a trebuit să ne descurcăm, nu am avut încotro și, atunci, mama, care e o femeie foarte puternică – pe tata l-au deportat în Siberia – deci a venit singură cu mine în România, s-a ținut tare. Știi că acum mă uit la bacalaureatele astea care se dau și e atâta tragedie… Părinții sunt disperați că vai, nu trec copiii… Mama, dacă vedea că nu învăț, se uita la mine cu niște ochi de înghețam pe loc. Ce e aia să nu învăț? Să îmi pună ea pile… Ea era învățătoare. M-a dus odată, de urechi, până la învățătoarea mea, și a zis: ”De ce i-ai dat zece? Că n-am văzut-o punând mâna pe carte… Nu merita”. Învățătoarea i-a spus că eu chiar am răspuns bine la ce m-a întrebat. Eu am avut o memorie foarte bună întotdeauna. Citeam o singură dată lecția și deja știam.
JURNAL ARĂDEAN: Și acum e la fel cu memoria foarte bună?
STELA POPESCU: Da, ceea ce e foarte important pentru meseria asta. Dar să știi că memoria se și dezvoltă, pe parcurs, în profesie. Nu trebuie, neapărat, să o ai de la început. Devine o memorie complexă, ții lucurile minte în funcție de autor, decor, text, atmosferă, partener. Implică mai multe stadii.
JURNAL ARĂDEAN: Că tot vorbim de memorie, amintiri… Regretați ceva ce ați făcut de-a lungul carierei?
STELA POPESCU: Da… Regret că, de exemplu, am făcut unele lucruri mai superficial. În repertoriul meu am jucat 18 ani marele repertoriu al Teatrului de Comedie. Poate puteam să joc și alte personaje mai importante dar am jucat ”Preșul” 18 ani cu casa închisă, nici nu era loc de alt spectacol, ”Pețitorii” 15 ani, ”Plicul” 12 ani, seară de seară. Apoi am jucat enorm și la Teatrul de Revistă și televiziune am făcut foarte mult. Acum, la o ultimă discuție la TVR 2, au făcut ei socoteala și au ajuns la concluzia că eu și cu Arșinel am deținut 4000 de ore de emisie de la deschidere până în momentul de față. Știi ce înseamnă asta? Enorm. Și nu uita că în aceste 4000 de ore eu am avut emisiunea ”Pentru dumneavoastră, doamnă” unde aveam trei ore de emisie în continuu. Dar, revenind la regrete, nu pot spune că regret că nu am făcut un anume rol pentru că am jucat în 30 de filme și nu mai aveam timp să mă ocup de altceva.
JURNAL ARĂDEAN: Cum ați ajuns ajuns să urmați actoria?
STELA POPESCU: Am făcut, ca orice copil, școala. Am terminat liceul și am intrat la Facultatea de Teatru. Nu îmi doream, neapărat, să fiu actriță dar îmi plăcea tare mult să spun poezii de când eram mică. Am făcut și Școala Populară de Artă și, bineînțeles, m-am atașat de teatru, mai ales că în Brașov, unde locuiam, era un teatru foarte bun. Așa am ajuns să urmez Facultatea de Teatru la finalul căreia am fost repartizați fiecare unde a vrut. Eu am ales Brașov, unde era mama. Acolo am jucat trei ani, vreo 400 de spectacole. Apoi am dat examen la București și am intrat la Teatrul de Revistă, care a fost o șansă pentru mine. Spun asta pentru că Teatrul de Revistă a făcut niște turnee în străinătate extraordinar de mari. De exemplu, eu am jucat de două ori la Paris, doi ani la rând, 45 de zile zi de zi, cu succes foarte mare. Pe urmă am fost la Berlin, Leningrad, Moscova, Bulgaria, peste tot. Revista mi-a dat această șansă plus cea a popularității. Divertismentul, fiind un fel de vindecător al sufletelor, îți dă mai mare notorietate. Mai greu ajungi vedetă când faci ”Hamlet” mai ușor când faci revistă dacă ești, însă, bun, pentru că să-i faci pe oameni să râdă nu e deloc ușor.
JURNAL ARĂDEAN: Ce părere aveți de divertismentul care se face acum?
STELA POPESCU: Măi, dacă spun că proastă se supără toți tinerii pe mine, deși ei n-au înțeles nici acum că eu îi apreciez foarte mult pe acei tineri talentați, care se străduiesc să facă un divertisment de bună calitate. Așa, să spui pupă-l într-un loc sau fă-mi nu știu ce… Asta o poate face orice prost. Orice prost poate spune o porcărie și lumea râde. Să spui niște lucruri cu miez, cu sens social, să-l atingă pe om la suflet și să râdă, să-i cadă bine și, cel mai important, să te țină minte nu este deloc ușor. Asta contează. Părerea mea este că sunt copii foarte talentați dar, din păcate, televiziunea nu îi folosește pe cei talentați ci pe cei obraznici, îndrăzneți, care își permit toate porcăriile din lume și lor le e mai comod pentru că nu mai trebuie să îi caute la teatru pe cei care nu acceptă orice text. Un copil deștept nu acceptă să joace orice porcărie și, de aceea, lumea spune că nu mai sunt actori tineri talentați în România. Ba da sunt, cu grămada. Poporul român este foarte talentat dar dacă în loc să folosești copiii talentați și cu miez folosești care îi mai buzată, care îi mai borțoasă, care îi mai obrazinc și spune prostii mai multe bineînțeles că nu se va schimba nimic nici pe viitor.
JURNAL ARĂDEAN: V-ați gândit vreodată să renunțați?
STELA POPESCU: La meseria mea? Niciodată. Asta pentru că în meseria asta nu te lași singur de ea, te cheamă. Când nu te mai cheamă atunci, urgent, trebuie să te lași. Ca actor e important cât te cheamă publicul… Îți dă o satisfacție extraordinară.
JURNAL ARĂDEAN: Ați avut vreun moment de cumpănă în viața dumneavoastră?
STELA POPESCU: Da, am avut. Primul a fost când mi-au murit părinții. Sigur că afost și e foarte trist dar ăsta e un curs al vieții. Te înveți cu gândul că părinții, la un momentdat, dispar, dar, când a murit bărbatul meu, care era în floarea vârstei, care scria extraordinar, înota zece kilometri pe zi… Atunci a fost groaznic… În patru luni s-a prăpădit dar, asta e, a avut acea boală nenorocită…
JURNAL ARĂDEAN: Și cum ați trecut peste asta?
STELA POPESCU: Meseria asta m-a ajutat să trec. Păi, el era pe patul de moarte și eu trebuia să pregătesc Revelionul cu toate textele scrise de el. Ce trebuia să fac? Să știi că meseria asta dacă o faci cu pasiune te scoate din toate necazurile… Totul e să o faci și să te cheme lumea. Ăsta e secretul… Dacă te vrea lumea exiști dar dacă vezi că nu te bagă în seamă te lași și te apuci de altceva. Așa mi-a zis mama mea care era copil de țăran. I-am zis, la un momentdat ”Mamă, nu m-ai lăudat niciodată…”, la care ea a zis ”Eee, ai avut noroc că ți-o ieșit”.
JURNAL ARĂDEAN: Știu că și dumneavoastră aveți o fiică, pe care ați adoptat-o acum mulți ani…
STELA POPESCU: Da, am o fată care are 55 de ani și am o nepoată de 27 de ani, care a făcut regie de film și scenaristică. Tocmai s-a întors de la un curs de la Hollywood, un curs de nouă luni de zile. E talentată dar să vedem și cu norocul cum stă pentru că și el joacă un rol important…
CITEȘTE ȘI:
Citiți principiile noastre de moderare aici!