Rândurile de faţă nu sunt o luare de atitudine. Sunt expresia unui crez; a unui crez colectiv al profesorilor de la „Moise Nicoară”. Din păcate, contextul în care acest crez e exprimat public, este unul cu totul nefericit…
Începutul acestui an şcolar (data de 1 septembrie) a fost marcat de un eveniment nedorit (care s-a adus la cunoştinţa consiliului profesoral într-o şedinţă) – schimbarea conducerii şcolii. Fenomenul se pare că a implicat şi alte instituţii ale urbei.
Nu ştim ce a însemnat sau a presupus această schimbare în alte şcoli, orice prezumţie e neavenită. Ceea ce ştim e ceea ce am trăit cu toţii în cadrul şedinţei cu pricina: o tăcere adâncă şi apăsătoare. Tăcere prilejuită de lecturarea unui document oficial, redactat pe baza unei înşiruiri de alte documente normative care să încerce să convingă de faptul că un manager e demis pentru că „i-a expirat mandatul”. Din afară văzute lucrurile, s-ar zice că acesta e un motiv valid, prin urmare, un lucru firesc…
Dar nu evenimentul trăit de curând este motivul rândurilor de mai jos. Evenimentul e doar pretextul unui gând de dincolo de el, al unei reflecţii şi, mai ales, al exprimării unui crez.
La „Moise Nicoară”, oamenii nu judecă evenimentele prin care trec raportându-le doar la contexte (cel social, politic, cultural etc.), ci mai ales la principii şi valori. Acest mod de a gândi ţine de spiritul viu care animă mentalitatea unui întreg colectiv de profesori şi pe care o conducere de curând demisă l-a reprezentat cu prisosinţă.
Aşa stând lucrurile, ne-am aşteptat ca o schimbare să nu se producă prin aplicarea unor criterii strict administrative (cum e acela al expirării unui mandat), ci al unor criterii valorice: un manager e schimbat atunci când dovedeşte incompetenţă. Ceea ce la „Moise Nicoară” nu a fost cazul nici pe departe! Situaţia fericită, că noua conducere împărtăşeşte acelaşi spirit, nu schimbă natura problemei.
Pe e altă parte, în virtutea principiului descentralizării, atât de des vehiculat în limbajul politicii educaţionale actuale, n-ar fi corect ca, măcar acolo unde avem un cuvânt avizat de spus, să se ţină seama şi de părerea noastră? Nimeni nu poate aprecia mai bine activitatea unui manager, decât colectivul pe care îl conduce.
Căci la Moise Nicoară oamenii (profesorii, elevii) se măsoară, în primul rând, după criterii cum ar fi „competitivitate”, „performanţă”, care, din păcate, sunt eronat înţelese de publicul larg. Sensul lor, aşa cum se vehiculează în terminologia educaţională de specialitate, vizează gradul în care se realizează o competenţă, o abilitate de către cel care o deţine. Performanţă înseamnă, mai simplu, calitate a muncii, indiferent de domeniul în care ea se exercită, cel teoretic sau cel practic.
Prin urmare, elitismul care caracterizează viaţa din Moise Nicoară nu e expresia unui complex de superioritate, aşa cum cred sau simt din păcate unii şi alţii, ci expresia acelui „a munci pe brânci”, cu sentimentul unui efort care clădeşte – oameni şi destine.
În contextul unui asemenea spirit, a unui asemenea mod de a gândi şi a fi, orice decizie care se abate de la criteriul valoric pare aberantă. Oamenii nu sunt şi nu pot fi deasupra principiilor, iar valorile sunt, au fost şi vor rămâne mereu „deasupra vremilor”.
Din acest punct de vedere, există, poate, doar două categorii de oameni: cei a căror viaţă devine expresia vie a unei idei, a unei valori în care cred. Ei vor fi întotdeauna „deasupra vremilor”, liberi şi independenţi în gând şi faptă… Şi cei care trăiesc în lipsa oricărui principiu şi a oricărei valori, fiind astfel mereu „sub vremi”, supuşi intereselor momentului.
Diferenţa o face doar gradul de conştiinţă, care este în acelaşi timp responsabilă de verticalitatea şi demnitatea umană.
Citiți principiile noastre de moderare aici!