Arad. Cum arată noua Piață Mare, cea de pe Rusu Șirianu, acolo unde din 1 noiembrie au fost mutați toți comercianții din Piața Catedralei? Arată ca „o condamnare la moarte”, ne spun comercianții care au acceptat să se mute aici, o condamnare care – cred mulți dintre cei cărora li s-a făcut loc la etajul noii clădiri – va fi pusă în aplicare în maximum două, trei luni.

7 lei. De atât a vândut luni unul dintre producătorii locali aflați acolo, la etajul în care cele mai multe mese sunt goale, în aşteptarea vânzătorilor şi a clienţilor de negăsit.

7 lei – încasările, în condiţiile în care pe zi trebuie să plătească celor de la TOP 15 lei, la care se adaugă, pe lună, încă cel puţin 150 de lei, abonamentul pe masa cu pricina.

E cald, totuși, aici, și condițiile sunt mai bune decât în fosta piață, care era mizeră, ne spun cei de sus, de la etaj, dar ce să faci cu chiuveta de lângă tine și cu faptul că nu mai stai cu cojocul pe tine toată ziua, când n-ai cui să vinzi marfa pentru care ai venit în piață?

„Nu o să reziste nici două luni”, ne spune un alt producător local care nu a vândut încă nimic niciunui client. „O să vă mutați în altă piață?”, i-am întrebat cu voce scăzută pe cei care doreau să ne spună și nouă durerea lor. „O să mă mut direct la psihiatrie, dacă mai stau mult aici și mă uit pe pereți goi”, ne-a răspuns un alt vânzător.

Mulţumiţii

Un singur vânzător mulțumit am întâlnit la parter. Acesta ne-a spus că altele sunt condițiile aici, că nu se compară cu piața cea veche și că, în timp, clienții care frecventau piața veche se vor obișnui să vină aici, mai ales că există promisiuni că vor fi montate indicatoare pentru ca piaţa să fie mai ușor de găsit. Pentru că acum, indiferent cât de cald și de bine e în noua hală, clienții fostei piețe nu mai trec pragul acesteia.

Absența clienţilor a făcut ca noua piaţă să fie văzută cu ochi răi de puţinii vânzători care şi-au mutat destinul aici.

Optimismul s-a stins printre ei, dacă a existat vreunul, şi spun că acum nu au speranţe că lucrurile se vor redresa pe parcurs. „Ca să ajungi la noi, la producătorii locali, trebuie să urci scările, iar vârstnicii nu mai urcă pentru că le e greu. Alţii nici măcar nu ştiu că e ceva şi la etaj. Sâmbătă a fost lume, dar în rest e dezastru. Nu putem trăi din încasările unei singure zile”, ni se destăinuie un comerciant.

„Asta nu e piață! Uitați-vă și dumneavoastră, ăsta e un market prost gândit. Când vii la piață, vrei să vezi abundență de produse. Aici nici măcar nu-i vezi pe comercianți. Nu vezi nimic decât niște stâpli de beton, o serie de stâlpi de beton. Cât credeți că o să supraviețuim, când cu sau fără cumpărători, avem de plătit 280 de lei pe lună!”, se plânge și un comerciant de la parter.

Nu vor protesta, însă, pentru că oricum vocea lor nu contează și pentru că, dincolo de supărări, mai speră că nu aici le vor muri afacerile, că ceva miracol se va întâmpla și că lumea va lua în cele din urmă drumul încă necunoscut spre noua piață.

O mână de cumpărători puteau fi văzuţi, totuşi, chiar şi luni la amiază. Dar, din păcate, nu au cumpărat nimic. Au fost mai degrabă privitori, curioşi să vadă unde s-a mutat piaţa. „Nu cumpăr nimic – a răspuns vânzătoarei de la carmangerie o doamnă în vârstă. Am venit doar să vadă unde v-aţi mutat.” Și cam toţi care au trecut pragul pieţei au venit să socializeze. Un singur client dintre cei cu care am discutat a lăudat piața, pentru condiții, pentru curățenie. În rest, nu mai e nimic de lăudat aici. A murit până şi plăcerea de a veni la piață, ne-au spus arădenii. A murit odată cu demolarea Pieței Catedralei.

„Şi acesta e rolul pieţei – ne spune un alt vânzător de la parter, unde sunt totuși mai mulți comercianți – să socializezi, să intri în vorbă cu oamenii, dar aici e ca în ghetou, cu cine să intri în vorbă? Cu pereţii şi stâlpii? La Catedrală mai ieşeau oamenii din biserică, de pe la case, mai se plimbau prin zonă şi făceau un popas aici, poate mai cumpărau una-alta dacă le pica cu tronc ceva. Aici nu vine nimeni. Nici nu ştiu unde să vină!” „Nu aşa se face o mutare, chiar dacă trebuie să o faci. Se anunţă cu luni de zile înainte, să ştie oamenii unde să vină. Aici suntem ascunşi şi ascunşi vom muri”, ne spune o tânără vânzătoare.

Mai nimeni nu vrea însă să apară „la ziar”, pentru că, chiar și așa, chiar și când nu mai au mari speranțe, nu vor să se pună rău cu administrația. Le e frică. Încă nu pot să înțeleagă că administrația e cea care nu ar trebui să se pună rău cu ei, că pentru ei nu pentru altcineva a fost făcută această piață și că vocea lor și a cumpărătorilor trebuie auzită, ascultată. Nu aşa au fost învăţaţi. Ci să accepte cu capul plecat orice. Le e greu să înţeleagă că banii lor au fost cheltuiți pe zidurile astea albe și pe stâlpii groși de beton care ascund niște mese colorate, chiuvetele, niște coșuri de gunoi din plastic, niște folii de plastic peste mese, ca să nu se strice („Cred că trebuie să le plătim și pe acestea, 10 lei! Mai vine și curentul și căldura, și atunci să vezi!”), şi geamurile, singurele care arată spre ceva frumos – Turnul de Apă.

Pe ce s-au dus aproape 5 milioane de lei?

Pe ce s-a dus un milion de euro? Cum o clădire, care nu aduce defel cu vreo piaţă din străinătate, ci mai degrabă cu o puşcărie vopsită în alb şi cosmetizată parcă în viteză pentru ceva vizită a urmaşului lui Ceauşescu, a putut să înghită 1 MILION DE EURO, ne e greu să ne imaginăm. Vom cere însă costurile detaliate ale acestei lucrări pentru a afla şi noi, şi dumneavoastră cum o clădire care a existat a reuşit să înghită pentru o zugăveală, pentru utilităţi şi mese de plastic atât amar din banii arădenilor.

Cine a reuşit să proiecteze un astfel de eşec? Cine a avut această viziune? Cum a fost posibil să facem o lucrare care n-ar fi fost acceptată în Germania, Austria sau chiar Ungaria nici în anii 1920? Cum e posibil ca într-o structură închisă (căci în structuri închise sunt şi multe pieţe din occident, dar asta e singura asemănare) să nu existe nicio cafenea la etaj, nicio toaletă, ci acolo să fie mutaţi taman producătorii locali? Acesta sunt întrebări la care vom căuta răspunsuri.

Pozele prezentate în anul 2020 de către Primăria Arad, la momentul la care lucrarea era gata, sunt atât de filtrate (cosmetizate) încât la fața locului nu recunoști mai nimic din pozele de atunci, cu excepția meselor colorate din plastic, și atunci și acum tot goale. Semn că de realitate îi e rușine probabil până și Primăriei Arad. Ce-i drept, până și pozele de atunci erau suficiente pentru a anticipa dezastrul creației.

Datele Primăriei

Potrivit Primăriei, noua piaţă agroalimentară de pe strada Ioan Rusu Şirianu are două paliere – parter și etaj –, cu câte 85 de mese fiecare, două spații pentru carmangerie, două pentru lactate și brânzeturi, dar şi spații pentru legume-fructe. Amenajarea celor două corpuri de clădire a costat Primăria 4,9 milioane de lei, lucrările fiind realizate în șapte luni. Potrivit vânzătorilor și cumpărătorilor Pieței Mari, „noua piața nu mai e mare, cea Mică e acum Piața Mare; e singura piață din Arad. Pe restul le-au distrus”.

Piețele pe care le-au distrus

Și au dreptate: toate piețele închise realizate de Primăria Arad în ultimii 15 ani sunt un eșec în ochii celor pe care îi deservesc, cumpărătorii şi vânzătorii pe care îi poţi număra pe degete. Vezi exemplul Pieţei Micălaca, al Pieţei Vlaicu iar, acum, al tristei Pieţe Mari. Nu e vorba în niciuna dintre pieţele nou ridicate nici despre tradiţie, nici despre modernitate. Nici despre exemple de succes împrumutate din alte oraşe, nici despre ineditul succes al unei gândiri locale. E doar un coşmar pe care vrei să-l ştergi cât mai repede din memorie. A ta şi cea colectivă.

E cald înăuntru, dar în Arad, uneori, autorităţile încălzesc doar dezastrele.